Presimțire

Ion locuia într-un bloc de nouă etaje din beton, ale cărui pereţi erau mai subţiri decât hârtia, iar fiecare strănut al vecinului răsuna în ţevile de căldură.

Nu se mai speria de porţi care se loveau, nu reacționa la certurile pentru mutarea mobilei, nu auzea şuieratul televizorului la pensionara de dedesubt.

Dar ce făcea vecinul de deasupra, un anumit Mihăiță, îl scoatea din fire şi îl făcea să stropi cu înjurături.

În fiecare sâmbătă, acel om de nu ştiu ce se urca cu nepăsarea unui ticălos și începea să folosească burghie, apoi ciocane pneumatice!

Uneori la nouă dimineaţa, alteori la unsprezece. Mereu în ziua liberă! Şi mereu exact în momentul în care Ion dorea să doarmă puţin.

La început, Ion, un om liniştit, privea situaţia cu filozofie: Poate reparaţia durează se poate înţelege gândea, învârtinduse în pat şi acoperinduşi capul cu perna.

Dar săptămânile treceau, iar zgomotul ciocanului îl trezea în fiecare sâmbătă, iarăşi şi iarăşi.

Uneori scurte rafale, alteori lungi şuşote. Parcă vecinul începea ceva, renunţa, apoi revenea la aceeaşi lucrare.

Zgomotele insuportabile nu loviau doar dimineaţa; uneori apar şi în timpul săptămânii, la şapte seara, când Ion se întorcea de la muncă, visând la linişte. De fiecare dată, voia să urce şi să îi spună vecinului tot ce gândea, dar oboseala, lenea, dezacordul de a începe un conflict îl ţineau departe.

Întro dimineaţă, când burgueta începu din nou să ţipe deasupra capului, Ion nu mai rezistă şi se repezi în sus. Bătu la uşă, sună, nui răspunde nimic. Doar ciocanul răzlea, vibraţiile pătrunzând direct în craniu.

Întro zi o să! erupea Ion, dar nu termina. N-şi ştia ce înseamnă acel întro zi.

Îşi imagina tot felul de scenarii: de la închiderea prizei din scară, la sesizarea poliţistului, la blocarea ventilaţiei cu spumă.

Uneori îşi vedea pe Mihăiță dânduşi seama că a devenit o povară şi venind săşi ceară iertare.

Sau mutânduse.

Sau

Oricât de puţin, să înceteze să şuie!

Zgomotul devenise pentru Ion un simbol al nedreptăţii. Gândea mereu: Să se revoltă măcar cineva în bloc şi să pună capăt acestei urâţi! Dar toţi stăteau în cotloanele lor, fără să intervină.

Apoi se întâmplă ceva ce Ion nu se aştepta

***

Întro sâmbătă, se trezi nu de zgomot, ci de linişte.

Rămâne întins şi ascultă: când va începe din nou aparelul blestemat?

Liniştea era densa, calmă, aproape palpabilă

E rupt! izbucni în minte, sau a plecat acea bestie?

Ziua curgea cu o senzaţie de libertate nebănuită. Aspiratorul făcea un zgomot mai slab, ibricul părea aproape blând, iar televizorul nu vibra pe tavan.

Ion sta pe canapea şi îşi surprindea zâmbetul, larg, ca al unui copil.

***

Duminica fu şi ea tacită.

Şi luni, marţi, miercuri.

Zgomotul părea să fi fost tăiat din viaţa lui

Liniştea de deasupra a durat aproape o săptămână.

Ion nu mai dăduse vina pe reparaţii, concediu sau întâmplare. În acea pauză se simţea ceva nenatural, neliniştitor. Un contrast prea aspru după luni de zgomot constant

***

Stătea în faţa uşii lui Mihăiță, adunând curaj, întrebânduse: de ce să fac asta? Să mă asigur că totul e în regulă? Sau să verific dacă nu mă încurc singur?

Apăsă clopoţelul.

Uşă se deschise aproape imediat şi Ion înţelese că ceva se întâmplase.

Pe prag era o femeie însărcinată, faţa palidă, pleoapele umflate. O văzuse doar câteva ori înainte, dar acum părea îmbătrânită cu câţiva ani.

Sunteţi soţia lui Mihăiță? întrebă el, cu voce soft.

Ea încuviinţă.

Ce sa întâmplat? Nuam auzit

Ion se opri. Cuvintele i se blocau în gât: cum să spui că ai venit din cauza liniştii?

Femeia se retrase un pas, lăsândul să intre. Atunci un susur scăzut se auzi:

Leșul nu mai e.

Ion nu înţelegea imediat. Trebuiau câteva secunde până cuvintele se așezară.

Cum când?

Sâmbătă trecută. De dimineaţă devreme. ea şterse o lacrimă. Înţelegeţi această reparaţie fără sfârşit îl obosea. Mereu lucra în weekenduri în timpul săptămânii nu avea timp. În acea zi sa sculat mai devreme decât eu voia să termine pătuţelul. Sa grăbit. Se temea că nu va termina

Ea arătă spre interiorul apartamentului.

Lângă perete stătea o pătuţel de copii cu jumătate de set: manual, pachete cu şuruburi, piese răspândite pe podea.

A căzut, şoptit, inima. Nam reuşit să mă trezesc la timp.

Ion rămase ca întărcat în pământ.

Cuvintele femeii se afundau greu în conştientul lui

***

Zgomotul

cel cu care se certase, care îl trezea sâmbăta! Îl blestemase de norice dată, alături de omul care-l făcea! Ion privi în jos, spre cutia cu şuruburi.

Șuruburi mici, chei hexagonale, autocolante cu numere de parte. Totul aranjat cu grijă așa se comportă doar cei ce vor cu adevărat să facă ceva important.

Aveţi nevoie de ajutor? începu el încet, dar femeia clătină din cap:

Nu, mulţumesc. Nue nevoie

Ion plecă pe vârf de degete, ca şi cum sar fi îndepărtat de o durere proaspătă.

Coborî scările ţinânduse de balustradă. Fiecare pas era o greutate de vinovăţie, fără formă, dar care ardea intens.

***

Acasă, ridică privirea spre tavan. Liniştea era densă, apăsătoare. Parcă îl înjunghia în ceva

Poate în faptul că îl urase pe Mihăiță? Sa urăsc pentru că îl deranja somnul?! Îl blestemase ca pe o simplă bâzâială, un inconvenient.

Şi acum

Acum nu mai era.

În schimb, exista o femeie care îl plângea.

Un copil urma să se nască, fără tată.

Şi era pătuţelul pe care Mihăiță voia să-l asambleze.

Dar nu a avut vreme

Trebuie să merg la soţia lui, să o ajut. Probabil nuva face singură

***

Seara, când gândurile se liniştiră, Ion privea din nou spre tavan. Liniştea rămânea, mortă.

Stătea în bucătăria semiîntunecată şi înţelegea că nu va putea adormi aşa, fără să facă ceva. Se ridică, urcă, sună din nou. Uşa se deschise, femeia ridică sprâncenele, surprinsă nu-l aştepta.

Ion, rușinat, spuse încet:

Ascultaţi ştiu că abia ne cunoaştem. Dar, dacă doriţi, aş putea să asamblăm pătuţelul. El voia să fie gata. Şi dacă e în regulă, aş vrea să vă ajut.

Ea rămase tăcută, privind-l lung, încercând să pătrundă sensul cuvintelor.

În cele din urmă clătină încet din cap.

Intră.

Ion păşi, trecând cu grijă peste cutiile cu piese.

Lucră ore în şir, în tăcere.

Femeia stătea pe canapea, mâna pe burtă, uneori suspinând uşor, fără să deranjeze. Când Ion înşurură ultimul şurub şi ridică spătarul pătuţelului, aerul din cameră se schimbă. Ca şi cum o tensiune sa risipit.

Femeia se apropie, atingând cu palma bara netedă de lemn.

Mulţumesc, şoptit, nuştiţi cât de mult înseamnă asta.

Ion rămase fără cuvinte, doar încuviințând din cap.

Ieşind, simţi pentru prima oară de mult timp că a făcut ceva cu adevărat bun şi ştia că se va întoarce aici din nou.

Оцініть статтю
Presimțire