Rămâi cu fata. Eu mă duc singură la nunta fratelui meu.
Soțul meu, Vlad, s-a întors aseară de la serviciu, cu o privire destul de mohorâtă.
L-am întrebat despre nunta la care fuseserăm invitați, iar el, de cum i-am pomenit subiectul, a coborât privirea în podea. Mi-a spus scurt că va merge singur la nuntă…
Dar eu? l-am întrebat cu mirare.
Atunci, Vlad mi-a zis: Alina, luna asta salariul mi-a intrat cam subțire. Cred că voi merge singur. Tu ai grijă de Irina. Nu se va întâmpla nimic, lipsesc doar trei zile. Trebuie să stau la hotel, să nu mor de foame pe acolo. Și, evident, trebuie să iau și un cadou mirilor.
Noi eram un cuplu tânăr, la început de drum, într-un apartament cu două camere din Chișinău apartament dat de părinții lui Vlad. Eu eram în concediu maternal, Irina avea aproape doi ani, iar gândul la serviciu părea încă departe. Nu aveam cui s-o las. Părinții lui Vlad ne ajutaseră mult cu apartamentul, asta era de apreciat, căci nu toți au norocul acesta.
Mama mea, Larisa, avea viața ei. Lucra part-time pe la un birou din oraș. Îmi spusese clar că, dacă voi începe serviciul și am nevoie să stea cu Irina, va veni cu drag. Dar ca să mă las să merg la coafor sau să-mi cumpăr haine noi, nici vorbă! În rest, timpul liber și-l petrecea la băi de aburi, cu prietenele, ori pleca vara câte două săptămâni la un sanatoriu la Sovata.
Situația la noi în familie era destul de liniștită. Când Vlad era acasă, puteam uneori să ies la piață ori la o cafea cu vecina. Dar nu era prea încântat de ieșirile mele; mai mult de două, trei ore nu accepta să lipsesc.
Dar vine vestea cu nunta. Fratele mai mic al soțului, Andrei, se căsătorea la Iași. Pentru asta, trebuia să lipsim din Chișinău vreo trei zile. Am rugat-o pe mama să stea cu Irina, că nuntă de familie nu e în fiecare zi. Irina e o fetiță liniștită, nu plânge, nu se alintă prea mult.
Mama, după multe discuții, oftează și ia trei zile libere. Am simțit cum ni se deschid ușile. În sfârșit, după doi ani de stat în casă cu copilul, puteam și eu să mă simt altfel, să mă odihnesc un pic, chiar dacă era tot o responsabilitate.
Dar speranțele mele s-au destrămat rapid, odată cu vorbele soțului.
Pentru mine, era chiar un prilej important. Un an am stat între patru pereți cu Irina. Nici vorbă de evenimente, de străini, de socializare. Vlad, în schimb, mergea la petreceri cu serviciul, ba o deplasare, ba alta.
De fapt, nici nu prea-l cunoșteam pe Andrei, fratele lui Vlad; iar pe mireasă, Sorina, o văzusem doar într-o poză.
M-am supărat tare. Dar Vlad nu părea să înțeleagă. Pentru el, era totul simplu.
Alina, mama ta nu e încântată să o țină pe Irina. Hai s-o lăsăm să se odihnească. Mai bine stai și tu acasă. De ce să facem pe cineva să se simtă obligat? Oricum, tu nu-i cunoști prea bine pe ai mei. N-are rost să vii tu Tu ocupă-te de casă. Eu merg repede și mă întorc.
Așa am decis să nu mai plecăm amândoi. Mă întreb și acum: de ce să decidă el singur pentru amândoi?
Cine are dreptate aici?
Eu cred că și mama mea, și Vlad sunt puțin egoiști. Bunica nu era obligată să stea, dar putea să se gândească și la fiica ei, care n-a avut răgaz niciodată pentru ea însăși. Iar Vlad nu se pune o clipă în pielea mea. Și eu sunt om, nu doar mamă și soție.
Femeia din poveste se simte copleșită, singură, fără sprijin. Dependența de familie sau de soț nu e sănătoasă.
Dragi femei, să nu uităm că avem glas și drept la fericire în țara noastră! Să nu ne fie teamă să spunem ce gândim, să cerem ce avem nevoie. În cuplu, trebuie să existe respect și împărțirea grijilor, iar bucuria să fie de ambele părți. Până la urmă, nu despre a mulțumi doar pe ceilalți este vorba, ci și despre a ne oferi nouă șansa de a trăi cu adevărat.
