9 februarie
Azi simt că trebuie să-mi pun gândurile pe hârtie, fiindcă a fost o zi pe care n-o s-o uit curând.
Ieri, când am ajuns acasă după o zi lungă la oficiu, am găsit-o pe Ecaterina, soția mea, puțin schimbată la față. De cum am intrat pe ușă, m-a întrebat cu voce stinsă despre nunta fratelui meu și i-am spus, cu oarecare reținere, că o să mă duc singur.
Da’ eu? Ce fac eu? m-a întrebat uluită.
Am oftat. Dragă, luna asta am rămas cu portofelul gol, primele din ianuarie n-au venit, abia ne descurcăm. La nuntă trebuie să stau trei zile la Chișinău, cazare la hotel, bani de drum, plus un cadou potrivit pentru mirii noștri. Nu avem, n-avem de unde, nu ajung banii din salariul meu de 7 000 de lei moldovenești. Lasă, tu rămâi acasă cu Doinița, o să fie bine, doar nu-i capăt de lume, am încercat să-i explic pe ton blând.
Noi, oameni simpli. Stăm într-un apartament cu o odaie în Botanica, primit de la mama mea. Ecaterina e în concediu de creștere copil, Doinița noastră are aproape doi ani. N-are cine s-o ajute la nevoie, că mama ei, tanti Silvia, trăiește la marginea orașului și lucrează cât e ziua de lungă ca să aibă și ea din ce trăi.
Tanti Silvia, săraca, mereu a zis: Eu, dacă e musai, vin și stau cu fata. Dar să-ți iei tu rochie nouă și să-ți bagi vopseaua-n păr nemaipomenit de scumpă, să n-ai la mine așteptări! Pentru distracții nu mă ademenesc, doar dacă e vreo urgență mare.
Mă gândeam că Ecaterina se bucură să aibă mama aproape, chiar dacă nu-i curios să stea cu Doinița dacă nu e vreo tragedie. Totuși, adevărul e că nici una, nici alta nu se bazează pe ajutorul ei la prostii: tanti Silvia-i femeie modernă, pleacă vara la Năvodari la sorea ei sau la băi, investește banii pe tratamente și masaj, nu pe nepoți.
La noi în familie, totul era liniar. Când eram acasă, Ecaterina se ocupa de ce avea nevoie, însă mereu cu griji și fugă, fiindcă e greu când nu prea ai de cine depinde și trebuie să-ți măsori fiecare ieșire.
Totul s-a schimbat la invitația la nuntă. Fratele mai mic, Valeriu, își făcea nunta cu Lenuța la Chișinău, așa că trebuia să plecam întreg weekendul. Ecaterina a rugat-o pe maică-sa să stea cu Doinița. Tanti Silvia s-a codit mult, apoi, cu jumătate de gură, a zis că-și ia liber de la lucru.
Ecaterina radia de bucurie la gândul că, după doi ani de stat doar între patru pereți cu copilul, o să-și tragă sufletul nițel și ea la o petrecere.
Doar că entuziasmul s-a spulberat când am venit eu cu vestea. Pentru mine era ceva normal. Am tot venit acasă cu salarii mici, tot eu am fost cel care a cumpărat cadourile, a plătit mereu factura la luminăresponsabilități de bărbat, nu? Ce dacă am lipsit la câte-o adunare cu prietenii sau la vreun pahar cu frații, iar soția a stat acasă? Nu mi-am dat seama cât de grea e de fapt viața ei.
Am încercat s-o lămuresc: Ce rost are să mergem toți? Oricum nu-i cunoști bine pe ai mei, pe Valeriu l-ai văzut de două ori pe la Paște, iar pe Lenuța doar în poze. În plus, nici mama ta nu e tocmai încântată să rămână cu cea mică. De ce să chinuim pe toată lumea? Mai bine stai acasă și ai grijă de Doinița. Mă duc eu, stau trei zile, vin înapoi. Faci o faptă bună, la urma urmei.
În discuția asta, fiecare dintre noi tăia firul în patru. Cine are dreptate? E greu de spus. Poate n-am văzut destul de bine lucrurile din perspectiva soției. Poate că era dreptul ei să-și ia o pauză după atâta dedicare. Poate nici bunica n-a vrut să facă sacrificiul, fiind obișnuită să trăiască mai mult pentru ea. Dar nici eu nu mai puteam trage de bani până se rupe funia.
Mi-am dat seama că într-o familie, uneori îi iei pe cei dragi de buni, fără să-ți dai seama ce povară poartă. Femeia mea merită și ea un pic de odihnă și respectnu-i corect să mă gândesc doar la utilitate, la cheltuieli, la ce rost are? Cred că, la următoarea ocazie, va trebui să ascult mai bine. Dacă nu ne susținem noi, membrii aceleiași case, atunci cine? Asta-i lecția pe care am învățat-o azi.
