În orășelul micuț de pe malul Prutului, unde vântul aduce cu el miresmele de salcie și pelin, Ana și Mihai erau împreună de șase ani lungi ca o iarnă moldovenească. Dar Mihai nu se grăbea să-și ducă iubita la altar. Trăia într-o casă drăguță cu părinții, iar Ana închiriase un apartament micuț în centru. Lui îi era comod: întâlniri când avea el chef, seri în compania ei primitoare, apoi întors acasă, unde totul era la locul lui, simplu și familiar.
Ana, însă, visa la o nuntă și la un colț al ei, unde să poată începe o viață nouă cu Mihai. Își dădea seama că cumpărarea unei locuințe era responsabilitatea ei, așa că strângea bani cu încăpățânare pentru avansul la credit. Dar inima îi sângera: de ce Mihai, în ciuda tuturor aluziilor ei, nu vorbea niciodată despre viitor? Îi părea că o iubește sincer, dar nesiguranța asta îi strângea sufletul din ce în ce mai tare. Ana se hotărî: era timpul să pună punctul pe *i*.
— Nu sunt pregătit de căsătorie, am nevoie de timp să mă gândesc, bolborosi Mihai, ocolindu-i privirea, apoi se grăbi să plece acasă.
Ana simți cum i se năruie lumea sub picioare. Obrajii îi ardeau de rușine, iar inima îi era sfâșiată de durere. Cum putuse să fie atât de orbă? Era limpede: nu voia să-și lege viața de a ei. Dar nădejdea, această tovarășă vicleană, o făcuse să creadă în minuni până în ultimul moment.
O săptămână întreagă a trecut într-o tăcere apăsătoare. Mihai dispăruse: nu suna, nu răspundea la apelurile ei. Ana, după ce trecu prin valuri de furie și disperare, hotărî că destule lacrimi vărsase. Se concentră pe visul ei – un apartament al ei. Strânsese deja destui bani pentru avans, iar acest obiectiv îi devenise salvare, ținând-o departe de gândurile trădării.
După trei luni, Ana devenise stăpână unui apartament drăguț la marginea orașului. Căutările după locuință, birocrația și grija creditului o făcuseră să uite de Mihai. Se simțea în sfârșit liberă.
În prima seară în noul ei cămin, Ana se duse la magazinul din zonă. Pe o străduță îngustă, un pui de pisică mic și flămând se lipea de ea. Ochii lui uriași, plini de foame și frică, pătrunseseră adânc în sufletul ei. Ana se opri. Nu plănuise niciodată să aibă animale, dar bietul pui, tremurând și neajutorat, era ca o oglindă a trecutului ei – părăsit și pierdut.
— Ia-l, fetițo, altfel îl sfâșie câinii de pe aici, oftă o bătrână care trecea pe-acolo. Sunt pline străzile de ei.
Cuvintele bunicii o răniră adânc. Fără să mai stea pe gânduri, Ana îl luă pe pisicuță în brațe. Acum era stăpână pe viața ei și putea lua orice decizie. Așa că în casa ei apăru Mâța – un ghemotoc mic de căldură care se uita la ea cu o credință fără margini și avea nevoie de grija ei.
Trecuseră șase luni. Viața Anei începea să iasă la liman, când, dintr-o dată, ca un fulger din senin, reapăru Mihai. Veni cu flori și vorbe despre cum era pregătit să înceapă totul de la zero. Ana, deși își amintea durerea, hotărî să-i mai dea o șansă. El vorbea din ce în ce mai mult despre viața împreună, iar în inima ei licări iarăși o scânteie de speranță.
Și iată că veni ziua pe care o așteptase atâta. Mihai, îngenunchind, îi ceru mâna. Ana era în extaz, lacrimi de bucurie îi dezbărau ochii. Dar următoarele lui cuvinte îi sfâșiară visul în bucăți:
— Numai să scapi de Mâța. Am alergie din copilărie și oricum nu suport pisicile.
Ana îngheță. Lumea îi căzu în cap. Trecuse prin atâta durere, atâtea dezamăgiri, iar acum, când fericirea părea atât de aproape, el îi punea un ultimatum.
— Dacă nu vrei s-o dai afară, poți s-o dai cuiva sau… să o adoarme, continuă Mihai, interpretându-i tăcerea ca ezitare.
— Ești în firea ta? vocea Anei tremura de furie. E-o ființă vie! E familia mea!
— Familie? Mihai rânji, încercând să-i tempereze tonul. E doar o pisică, Anuța. Alege: ori ea, ori eu.
Lacrimile îi cursură pe obraji. Mihai le ștergea grijuliu, dar ea nu se uita decât la Mâța. Pisica stătea într-un colț, iar privirea ei plină de încredere părea să spună: „O să faci ce trebuie”. Ana se desprinse brusc de el.
— O aleg pe Mâța, spuse ea ferm, deși vocea îi tremura. Nu mă trădează, nu-mi pune condiții și mă iubește așa cum sunt. Am fost proastă că te-am crezut din nou. Pleacă. N-avem ce mai vorbi.
Ușa se trânti în urma lui Mihai. Ana se lăsă pe podea, iar Mâța îi sări imediat în poală, torcând tare. În clipa aceea, Ana înțelese că făcuse singura alegereȘi în timp ce Mâța îi încălzea poala, Ana știa că viața ei va fi tot mai bună, pentru că iubirea adevărată nu cere sacrificii, ci doar să fii alături de cine te iubește necondiționat.
