Radu avea doar şaptesprezece ani, iar mama lui avea deja şaizeci de ani. În școala generală și la liceu, colegii îl tachinau că e cu o mamă bătrână, pentru că majoritatea adolescenților aveau părinţi mult mai tineri. În România, se crede de obicei că copiii trebuie să se nască când părinţii sunt tineri, nu doar din motive fiziologice, ci și din cauza așteptărilor societății.
Când veni să-l ia de la școală, în loc de tatăl și mama lui tinere, Radu îl înlocui o bunică cu paşi încețoșați. De rușine și jenă, băiatul se trăgea în pânzele proprii. De câteva ori fugea de acasă și rămânea să stea la țară sau în orașele din jur, pe câteva săptămâni, iar bunica, Ana-Maria, îl ruga să se liniștească și să nu mai se poarte așa. Radu credea că ea îl rănește și îl respinge.
Într-o zi, când se întoarse în apartament, găsi ușa deschisă. Vecina, Maria, îi spuse că Ana-Maria a suferit un infarct și se află în spital din Chișinău. E vina ta, murmură ea, pentru că nu ai avut niciun cuvânt bun pentru ea. De fapt, Ana-Maria nu-i făcuse nimic rău.
Într-o iarnă geroasă, Radu găsi într-un sac de gunoi un bebeluş învelit într-un şal. Îl duse acasă și, deși familia lui lăsase copilul să moară în groapă, Radu și Ana-Maria îl adopară și îl creșteră ca pe propriul fiu. Astfel, Radu, devenit tată, își aduse aminte de cum fusese tratat când era copil, iar viața i-a oferit o a doua șansă.
Când copilul crește și se hotărăște să-și ceară iertare pentru greșelile din tinerețe, se duce la spital, cade în genunchi lângă patul mamei sale și îi sărută mâna, cerând iertare. Ana-Maria îl iartă, căci el este copilul ei și dragostea maternă nu cunoaște deznădăjduire.
Astfel, Radu înțelepciunea: Nu judeca pe alții după vârstă sau aparențe; compasiunea și iertarea fac ca inimile să se vindere și să înflorească, chiar și în cele mai crâncene ierni.
