Se spune că odată cu vârsta devii invizibilă… Că nu mai contezi. Că deranjezi. O spun cu o răceală care doare — de parcă a nu mai fi văzută e parte din contractul de îmbătrânire. De parcă ți s-ar cere să accepți colțul… să devii un obiect în cameră — tăcută, nemișcată, retrasă din drum. Dar eu nu m-am născut pentru colțuri. Nu voi cere permisiunea de a exista. Nu-mi voi coborî vocea ca să nu stingheresc. Nu m-am născut pe lumea asta ca să devin o umbră a mea, nici să mă micșorez ca alții să se simtă confortabil. Nu, domnilor. La vârsta la care mulți așteaptă să mă sting… eu aleg să ard. Nu-mi cer iertare pentru riduri. Sunt mândră de ele. Fiecare e semnătura vieții — că am iubit, am râs, am plâns, am supraviețuit. Refuz să mă las de a fi femeie doar pentru că nu mă încadrez în filtre sau pentru că oasele nu-mi mai suportă tocurile. Rămân dorință. Rămân creativitate. Rămân libertate. Și dacă asta deranjează… cu atât mai bine. Nu mă rușinez de părul meu alb. Aș avea rușine doar de n-aș fi trăit destul să-l merit. Nu mă sting. Nu mă predau. Nu ies din scenă. Încă visez. Încă râd cu poftă. Încă dansez — așa cum pot. Încă strig spre cer că am multe de spus. Nu sunt o amintire. Sunt prezență. Sunt foc mocnit. Sunt o suflet viu. Femeie cu cicatrici — care nu mai are nevoie de cârje emoționale. Femeie care nu așteaptă validarea altora ca să știe că e puternică. Așa că nu-mi spuneți „săraca”. Nu mă treceți cu vederea doar pentru că sunt în vârstă. Spuneți-mi curajoasă. Spuneți-mi putere. Spuneți-mi pe nume — cu glas tare și paharul ridicat. Spuneți-mi Mărioara. Și să se știe: încă sunt aici… dreaptă, cu o inimă care arde.

Știi, lumea zice că odată cu vârsta te faci invizibilă
Că parcă nu mai contezi. Că ești o piedică.
Ți-o aruncă în față cu o răceală ce doare
de parcă să nu mai fii băgată în seamă e inclus undeva în contractul ăsta al îmbătrânirii.
De parcă trebuie să accepți să te retragi în colțul tău…
să devii încă un obiect din cameră
liniștită, nemișcată, să nu deranjezi.
Dar eu nu-s născută pentru colțuri.
Nu cer voie nimănui să exist.
N-am să-mi micșorez vocea, doar ca să nu supăr.
Nu m-am născut ca să ajung umbra mea,
nici să mă micșorez doar ca să le fie altora comod.
Nu, dragilor.
La vârsta asta când toți cred că e timpul să mă sting
eu aleg, din contră, să ard mai tare.
Nu-mi cer scuze pentru ridurile mele.
Sunt mândră de ele.
Fiecare e semnătura vieții
că am iubit, că am râs, că am plâns, că am trecut peste.
Refuz să nu mai fiu femeie
doar pentru că nu mai încape fața mea în filtre
sau pentru că oasele mele nu mai suportă tocurile.
Dorinta din mine nu dispare.
Nici creativitatea, nici libertatea.
Iar dacă asta deranjează, cu atât mai bine.
Nu mi-e rușine cu firele mele albe.
Mi-ar fi rușine doar dacă n-aș fi trăit destul ca să le merit.
Nu mă sting.
Nu mă dau bătută.
Nu plec de pe scenă.
Încă visez.
Încă râd cu poftă.
Încă dansez cum pot eu.
Încă strig spre cer că mai am multe de spus.
Nu sunt o amintire.
Sunt prezentă, aici.
Sunt foc mocnit.
Sunt suflet viu.
Femeie cu cicatrici
care nu mai are nevoie de cârje sufletești.
Femeie care nu mai așteaptă validarea cuiva ca să știe cât e de puternică.
Așa că nu-mi spune săraca.
Nu mă ignora doar fiindcă am niște ani în plus.
Spune-mi curajoasă.
Spune-mi forță.
Strigă-mi numele
clar, cu voce tare și paharul ridicat.
Spune-mi Milca.
Să se știe bine:
eu încă sunt aici
dreaptă, cu sufletul arzând.