Dragă, să-ți spun povestea asta, așa cum îi la noi prin Moldova…
Soțul meu a crescut într-o familie veselă și plină de dragoste, cu părinții lui. Dar, pe la 57 de ani, tatăl lui a rămas văduv, căci mama s-a dus, Dumnezeu s-o odihnească. A fost tare greu pentru socrul meu îl vedeam cum se chinuie și știam că nu-i simplu să pierzi jumătatea vieții tale.
Am discutat cu familia și am hotărât să vindem apartamentul lui, să împărțim banii între noi și fratele soțului, și să-l luăm pe socru în casa noastră, până își revine. Zis și făcut, am împărțit totul corect, am primit fiecare partea noastră în lei moldovenești, și el s-a mutat la noi.
Eu credeam că într-o jumătate de an, maxim, socrul o să-și cumpere un loc al lui și o să se mute, dar nu, dragul de el s-a simțit tare bine aici. Pentru cheltuielile comune și mâncare, nu ne dă niciun ban. Gătesc pentru el, îi spăl hainele, îi fac curat în cameră… El vine doar de la serviciu acasă. Ca la sanatoriu, nu alta!
Așa, a stat la noi 11 ani. Și după un timp a început să ne spună mereu ce să facem și cum să facem, parcă era șef în casă. De atunci am zis că-i vremea să-i luăm o casă aproape de Chișinău și să-l lăsăm să se mute. E bărbat sănătos, înalt, încă în putere, poate să se descurce.
I-am cumpărat casă, am amenajat tot ce trebuie, să poată locui acolo fără griji. Dar socrul a început să inventeze tot felul de povești ba îl doare inima, ba altceva numai să rămână cu noi. Oricum ar da-o, nu voia să plece. Dar sincer îți zic, nu mai pot. M-am săturat de atâta grijă. Eu chiar am nevoie de liniște…
