**Jurnalul meu**
Elena păși din nou în apartamentul luxos cu inima strânsă. Totul îi era cunoscut, dar și plin de amintiri care o apăsau. Când a închis ușa în urma ei, răsuflarea i se îngreuie. Nu voia decât să-și termine treaba repede, în liniște, și să plece fără să atragă priviri.
Dar, deși încerca să se convingă că era doar o zi obișnuită, simțea ceva diferit. În fiecare colț, în fiecare obiect strălucitor, îi apărea în minte privirea lui Andrei Munteanu liniștită, dar pătrunzătoare, de parcă putea citi fiecare gând al ei.
Când așeza pernele pe pat, ușa s-a deschis iar. Pașii hotărâți ai bărbatului umplură camera. Elena îngheță, cu mâinile încordați pe cearșafurile de mătase.
Nu fugi de data asta, spuse el cu voce joasă, dar surprinzător de blândă.
Ea se întoarse încet. Andrei stătea acolo, impecabil ca întotdeauna, dar în ochii lui se citea ceva nou: o curiozitate caldă, amestecată cu un zâmbet ușor.
Credeam că… vă deranjez, murmura ea.
Dacă m-ai fi deranjat, ai fi știut deja. Și totuși, n-am chemat pază, nici pe directorul hotelului. Înțelegi de ce?
Elena clătină din cap, nedumerită.
Pentru că vreau să știu cine ești, continuă el. O femeie care adoarme în patul unui străin fie e nepăsătoare, fie are inima atât de curată încât oboseala e singurul ei păcat. Și tu, Elena, pari a fi din a doua categorie.
Numele ei, rostit de el, îi dădu fiori. Cum aflase? Își aminti brusc de insigna de la uniformă.
Eu… nu sunt nimic deosebit, șopti. Doar o femeie de serviciu.
Andrei zâmbi pentru prima dată. Un zâmbet scurt, dar destul să o tulbure.
Doar? Nu. O femeie care muncește până se prăbușește, dar care, chiar și adormită, arată ca o icoană uitată într-un colț de biserică. Crezi că asta e nimic?
Elena simți că-i ard obrajii. Voia să mulțumească, dar cuvintele îi înghețară. Își plecă privirea, încercând să-și recapete controlul.
Trebuie să termin curățenia, reuși să spună.
Termin-o, răspunse el simplu, dar rămase acolo, urmărindu-i fiecare mișcare.
Timpul trecea greu, plin de tensiune. El îi punea întrebări simple: de unde era, de ce venise la oraș, dacă-i plăcea hotelul. Ea răspundea sfioasă, dar fiecare vorbă îi destăinuia puțin din povestea ei. Venise dintr-un sat mic, unde părinții se zbăteau cu sărăcia. Muncise toată viața, iar acum trimitea aproape tot salariul acasă.
Andrei o asculta cu o atenție neobișnuită. Pentru prima dată, cineva îl interesa nu ca om de afaceri, ci ca bărbat obișnuit, atras de sinceritatea ei.
În zilele ce urmară, întâlnirile se tot repetară. Fiecare vizită a Elenei în apartamentul lui devenea o scenă dintr-o poveste secretă. El apărea mereu, de parcă o aștepta. O ajuta să aranjeze o vază, să dreagă un tablou, uneori doar stătea și o privea, lăsând tăcerea să vorbească.
Colegele începuseră să bârfească. De ce merge tot ea acolo? o întrebau. Ea nu putea explica. Nici nu știa dacă era doar o amuzament pentru el sau ceva mai mult.
Într-o seară ploioasă, când lumina felinarelor se oglindea în geamuri, Andrei o opri cu un gest neașteptat.
Elena, rămâi. Nu ca angajată. Ca femeie.
Ea îngheță, cu inima zbătându-i-se.
Nu pot. Suntem… prea diferiți.
Diferențele sunt iluzii, spuse el apropiindu-se. Contează doar ce simțim.
Mâna lui atinse ușor încheietura ei. Un gest simplu, dar care o cutremură. În ochii lui nu era aroganța, ci dorința unui bărbat simplu.
Nu vreau să te sperii. Dacă pleci, nu te opresc. Dar dacă rămâi, vei ști că ești aici pentru că te-am ales… și pentru că și tu m-ai ales, fără să-ți dai seama.
Elena simți că lumea ei se prăbușește și se reconstruiește în aceeași clipă. Toată viața fugise de vise prea mari, teamă să nu se rănească. Dar acum, sub privirea lui Andrei, înțelese că unele vise merită trăite, chiar dacă sunt periculoase.
Se apropie în tăcere. El o cuprinse cu blândețe. Pentru prima dată, Elena nu se simți o femeie obosită, ci dorită.
Nopțile care urmară fură ca dintr-un basm. Andrei îi arăta o lume ascunsă: restaurante private, plimbări noaptea pe străzile pustii, vorbe care destăinuiau temeri. Pentru el, Elena devenise un refugiu, ceva ce banii nu puteau cumpăra.
Dar realitatea îi ajunse repede. Conducerea hotelului aflase de vizitele ei și de atenția pe care omul de afaceri i-o dădea. Zvonurile erau prea mari. Directorul o chemă într-o dimineață:
Elena, trebuie să pleci. Nu mai poți lucra aici.
Pentru ea, cuvintele fură ca un tunet. Plecă cu un geamantan mic și inima grea, crezând că povestea se terminase acolo.
Dar în seara aceea, când ieși din hotel, o mașină neagră o aștepta. Geamul coborî, iar ochii lui Andrei o întâmpinară.
Credeai că scapi de mine atât de ușor? zâmbi el.
Nu vreau să-ți fac probleme, șopti ea.
Elena, tu nu ești problema. Tu ești răspunsul.
Deschise portiera și întinse mâna. Ea ezită un moment, apoi o prinse.
Și așa începu viața lor adevărată. Nu fu ușor: diferențele, presiunea lumii, invidia. Dar în fiecare noapte, când rămâneau singuri, Andrei o privea cu aceeași intensitate ca în prima zi.
Pentru Elena, lumea nu mai era un hotel rece. Era un loc unde iubirea putea uni două suflete din lumi diferite.
Și de fiecare dată c
