Telefonul a sunat exact la ora șapte dimineața, când Lenuța tocmai se ridicase și se ducea în bucătărie să pună ceainicul la fiert. A aruncat o privire pe ecran și s-a încruntat – o suna sora ei mai mică, Otilia.
„Alo, Otilia, ce s-a întâmplat? Știi că abia m-am trezit.”
„Lenuțo, vii urgent la mama!” vocea Otilei suna agitată. „Am luat deja toate deciziile, am rezolvat actele. Vindem apartamentul mamei și o ducem într-un cămin bun.”
Lenuța a aproape că-i scăpat telefonul din mână.
„Ce-ai zis? Ce cămin? Despre ce vorbești?”
„Nu te preface că nu înțelegi! Mama își pierde mințile. Ieri a uitat gazul deschis, iar alaltăieri vecina a găsit-o pe scară – nu-și mai amintește la ce etaj stă. Nu mai putem continua așa!”
„Otilia, stai puțin. Hai să vorbim calm. Ce acte ai rezolvat?”
„Procură pentru vânzarea apartamentului. Mama a semnat singură. I-am explicat că e pentru binele ei.”
Lenuța a simțit cum totul îi fierbe înăuntru.
„Ai înnebunit? Cum ai putut face așa ceva fără noi? Mama are două fiice, apropo!”
„Și tu unde ai fost toată vremea asta?” s-a răstit Otilia. „Vii la mama odată pe săptămână câte o oră și crezi că-ți faci datoria de fiică? Eu vin în fiecare zi după muncă, îi cumpăr mâncare, mă uit să-și ia medicamentele!”
„Muncesc de dimineață până seara, știi asta! Și nu stau la doar câteva străzi, ca tine!”
„Tocmai de aceea eu iau deciziile pentru mama. Dacă vrei, vii să-ți iei rămas bun de la apartament. Mâine vine agentul imobiliar să-l evalueze.”
Otilia a închis. Lenuța a rămas în mijlocul bucătăriei cu telefonul în mână, necrezând ce tocmai auzise. Sora ei mică, pe care încă o percepea ca pe o fată capricioasă, tocmai hotărâse singură soarta mamei lor de șaptezeci și cinci de ani.
S-a îmbrăcat în grabă și a plecat la mama ei. Pe drum, și-a amintit cum, după moartea tatălui, ea, cea mai mare, preluase toate grija pentru mamă. O ajuta cu bani, rezolva problemele casnice, o ducea la doctori. Pe când Otilia abia termina facultatea, trăind viața lipsită de griji a unei studențe.
Apartamentul mamei era la etajul patru al unei vechi blocuri de cinci etaje. Lenuța a urcat pe scara cunoscută și a sunat la ușă. A deschis mama – Viorica Dumitrescu, o femeie mică, subțire, cu ochii căprui pătrunzători.
„Lenuța, scumpo!” s-a bucurat ea. „Ce devreme ai venit. S-a întâmplat ceva?”
„Mamă, trebuie să vorbim. Serios.”
Au intrat în bucătărie. Mama a pus ceainicul și a scos biscuiți din bufet.
„Mamă, spune-mi despre ieri. Ce-ai făcut?”
Viorica s-a gândit.
„M-am trezit, am luat micul dejun. Apoi… Apoi a venit Otilia. Am vorbit despre ceva. A adus niște hârtii.”
„Ce hârtii, mamă?”
„Nu-mi amintesc exact. A zis că e important pentru binele meu. Că trebuie să semnez.”
„Și ai semnat?”
„Da, desigur. Otilia se pricepe mai bine la așa ceva. E economistă.”
Lenuța și-a strâns pumnii. Mama începuse să uite, dar asta nu însemna că-și pierduse dreptul la cuvânt în propria viață.
„Mamă, mai îți amintești despre ce vorbea Otilia?”
„Ceva despre un cămin. A spus că acolo voi fi mai bine, că vor avea grijă de mine. Dar nu vreau să plec de aici, Lenuțo. E casa mea.”
În ochii mamei au strălucit lacrimi. Lenuța a îmbrățișat-o.
„N-ai să pleci nicăieri, mamă. N-o să permit.”
Tocmai atunci a sunat la ușă. A venit Otilia – o femeie energică, tunsă scurt, în costum de afaceri.
„Ah, ești deja aici,” a spus, văzând-o pe Lenuța. „Bine. Acum putem discuta ca adulții.”
„Ca adulții?” Lenuța s-a ridicat în picioare. „Asta numești tu comportament matur – să înșeli o femeie bătrână și neajutorată?”
„N-am înșelat pe nimeni! Mama a semnat singură procura.”
„Mama n-a înțeles ce semna!”
„Și mama e chiar aici!” s-a amestecat Viorica. „Și încetați să strigați în casa mea!”
Surorile au tăcut. Mama rareori ridica vocea, iar când o făcea, toți o ascultau.
„Otilio, mai explică-mi odată ce hârtii am semnat ieri.”
Otilia s-a așezat lângă mamă și i-a luat mâna.
„Mamă, am făcut o procură pentru vânzarea apartamentului. Și ți-am găsit un cămin minunat. E curat, frumos, are medic, bucătarul gătește mâncare dietetică. Ai o cameră separată, și te putem vizita oricând.”
„Dar nu vreau să vând apartamentul,” a spus mama încet. „Aici e toată viața mea. Aici a trăit tatăl tău.”
„Mamă, înțelege, e pericul”Și așa, în liniștea care a urmat, cele trei femei au ajuns să înțeleagă că adevărata casă nu e făcută din pereți, ci din înțelegere și iubire, chiar și atunci când deciziile sunt grele.”






