— Minunat. Ți-ai făcut soției copil și acum te ascunzi sub fusta mamei? Nu, băiatule, așa ceva nu se poate. Nu te voi ascunde.
— Ce ascuns? Nu mă ascund pentru totdeauna… Doar vreau să respir, înțelegi? Ea urlă, plânge, se scuza, apoi iar urlă… Am nervii la pământ, până și respirația altora mă enervează!
— O să respiri în lumea cealaltă, răspunse Tamara, făcând un pas hotărât înainte. Te-ai însurat — suportă. Nu ești la tabără, ești într-o familie. Sau credeai că o să umblați toată viața pe la cluburi și la filme?
Mihai întoarse capul și dădu din umăr, stingherit. Voia să spună ceva, dar cuvintele nu-i veneau. Fiul lăsă geanta pe jos, de parcă oricum voia să intre în apartamentul mamei, indiferent de protestele ei.
Tamara se apropie imediat.
— Nu! Nici un petic de noapte. Nici o cină. Dacă nu pleci singur, chem poliția. Serios. Uite-te la el, obosit…
Mihai se purta mereu așa. Se uita cu vinovăție, dar în privire îi licăreau scântei de supărare.
…De mic, băiatul fusese maestru la evitat obligații. Când fratele lui mai mare muncia la grădină, Mihai se plângea de dureri de burtă și zăcea în pat cu febră. Tamara alerga cu el de la doctor la doctor, până când și-a dat seama că micuțul ei era doar foarte artistic și isteț.
Odată, când s-a “îmbolnăvit” iar înainte de un test, ea l-a tras pur și simplu de guler din pat. A plâns, s-a văitat, dar a trebuit să meargă.
— O să mor acolo și o să afli… mormăia el supărat, suflându-și nasul. Doamna Mariana o să te certe că m-ai trimis bolnav la școală. Pe tine, nu pe mine.
Tamara râdea, deși își dădea seama că nu era amuzant. Mihai putea să-și petreacă jumătate de zi făcând casteluri din piese, dar să-și ducă farfuria la bucătărie era o tragedie universală. Își făcea temele doar după ce era strigat. La prima problemă, venea la mamă cu ochii de cățeluș părăsit.
Și, deși Tamara încerca să-l corecteze, obiceiul de a evita responsabilitățile nu dispăruse.
Soția lui Mihai, Ana, avea un caracter dificil. La început fusese blândă, gingașă, aproape sclavă.
— Mi-a adus cafea în pat de câteva ori. Mamă, exact așa am vrut eu nevastă, îi povestea fiul.
Dar Tamara nu se lăsa păcălită. Își dădea seama că la început toată lumea se arată într-o lumină bună. În plus, Ana avea doar douăzeci și unu de ani. Fără experiență, dar cu dorința de a mulțumi pe toată lumea.
Un singur prânz în familie a fost suficient ca Tamara să simtă că sub masca de fetiță cuminte se ascundea un vulcan. Când Mihai a cerut o furculiță în loc de lingură, Ana s-a ridicat, dar a oftat zgomotos. Când el a glumit că e prea mofturoasă, ea a zâmbit, dar și-a încruntat sprâncena.
Și când nepoata Tamarei a făcut o remarcă nefericită despre salată, Ana s-a ridicat brusc de la masă, strângând buzele.
— Uite, am uitat să-i sun pe ai mei! a spus și a dispărut în bucătărie.
Tamara bănuia că nu sunase pe nimeni. În bucătărie era liniște.
— Ai grijă cu ea, băiete… Ești sigur că e aleasă potrivită? a șoptit ea când Ana a plecat. Nu e rea, poate chiar ai nevoie de una care să te țină în frâu, dar…
“Dar nu știi la ce te-ai băgat”, se gândi Tamara, fără să spună nimic.
— Mamă, suntem bine. Ești prea dură cu ea. Da, e emoțională, dar nu e o problemă, a dat-o el pe îndelete.
Nu era problemă… Pentru Tamara, chiar nu era. Ba chiar vedea avantaje. Da, Ana avea caracter, dar era ambițioasă și independentă. Își atinge mereu scopurile. Și nu-l va lăsa pe Mihai să se lase.
Dar era el pregătit? După cum a arătat viața – nu.
La șase luni după nuntă, Ana și Mihai au venit la Tamara cu un tort și zâmbete largi.
— Mamă, o să fii bunica!
Tamara aproape s-a sufocat. Gâtul i s-a strâns, iar mâinile i s-au umed
