Jurnal personal, 12 mai
Iar m-a întrebat fratele meu mereu aceeași întrebare când vine la mine la un pahar de vorbă, la o ceașcă de cafea sau la un păhărel de vin: Cum reușești să trăiești cu aceeași soție de atâția ani? Care-i secretul? Îi răspund de fiecare dată aproape la fel, aproape ritualic: Dragostea și răbdarea, frate. Asta e tot.
Râde, dă din mână a nepăsare și zice: Rețeta asta nu-i pentru mine. Eu iubesc toate femeile. Fiecare e o taină. Să trăiesc cu o carte citită nu, mulțumesc!
Fratele meu mai mic, Petru, s-a însurat la doar optsprezece ani. Mireasa lui era mai vârstnică cu zece ani. O chema Anica fată liniștită, cu ochii blânzi. S-a îndrăgostit nebunește de Petru, iar pentru el povestea a fost doar o joacă, o aventură. Anica s-a instalat cu acte în regulă în casa lui Petru, unde mai locuiau vreo șapte neamuri copilul era întotdeauna undeva pe fundal, un freamăt de viață. I-a dăruit lui Petru un băiețel, Mitică, și a simțit, pentru o vreme, că fericirea e la ea în palmă. Tineri căsătoriți, li s-a dat o cameră micuță, dar Anica era mulțumită.
Avea ea o colecție minunată de bibelouri de porțelan, adunate de la cine știe ce târguri, primite de la oameni dragi. Zece la număr, le ținea ca pe ochii din cap, aliniate pe comoda veche și șubredă. Toată familia știa cât de mult prețuia ea aceste figuri gingașe. Mergea des la comodă, le privea pe rând, le mângâia din priviri se liniștea astfel.
Pe atunci încă nu mă însurasem, dar trăiam cu speranța că am să întâlnesc acea femeie unică, cu care să-mbătrânesc. Am reușit, slavă Domnului: astăzi am peste cinci decenii de căsnicie cu iubita mea.
Petru cu Anica au ținut zece ani împreună. Pentru Anica, timpul ăsta n-a avut prea multă lumină. Iubea și își respecta soțul și copilul, era blândă, supusă, gospodină desăvârșită. Dar lui Petru îi lipsea ceva, deși nici el nu știa ce.
Într-o seară, s-a întors Petru acasă amețit, supărat pe Anica pentru un moft doar de el știut. A început să o șicaneze, să glumească urât, să o apuce de braț. Simțind cum valul de ceartă crește, Anica a ieșit afară, luându-l de mână pe Mitică poate că-i fusese teamă. Dar deodată s-a auzit în casă un zgomot teribil clinchetul inconfundabil de porțelan spart. S-a repezit înapoi și a văzut dezastrul: toate bibelourile erau cioburi împrăștiate pe podea, mai puțin unul. Anica a îngenuncheat, l-a luat ușurel, l-a sărutat. Lacrimile-i curgeau tăcute. Niciun cuvânt pentru bărbatul care-i dărâmase comoara.
De atunci, între Anica și Petru a apărut o fisură. Ea a continuat cu toate ale casei, și-a făcut datoria, dar parcă fără suflet, fără vlagă. Petru s-a dat tot mai des către băutură. Și-a făcut anturaj dubios, femei ușuratice, prieteni de pahar. Anica simțea, dar tăcea și se tot închidea în sine. Petru a început să lipsească nopți întregi. Anica, cu privirile duse, a înțeles că nu poți prinde vântul cu mâna și, la sfârșit, s-au despărțit fără ceartă, fără reproșuri.
Anica cu Mitică s-au întors în orașul natal. Ultimul bibelou a rămas singur, pe comodă, ca o amintire.
Petru nu a plâns. S-a aruncat în viața destrăbălată și lipsită de griji. S-a însurat și a divorțat de trei ori. Îi plăcea să se îmbete până își pierdea cunoștința. Însă nu era orice om: Petru lucra ca economist la Institutul de Studii din Chișinău, cunoscut, scrisese chiar un manual de economie. Viitorul părea promițător, dar alcoolul și anii pieriți l-au frânt.
Când, cu timpul, am crezut că s-a liniștit, Petru ne-a chemat la o nuntă modestă. De data asta, mireasa avea un băiat de șaptesprezece ani. Nu s-au înțeles niciodată, Petru și băiatul. Distanța dintre ei era insurmontabilă. S-au despărțit după cinci ani, după o ceartă pe muchie de cuțit.
Au urmat alte aventuri: Viorica, Doinița, Nicoleta… Pe toate le-a iubit pe rând, pe fiecare a vrut să o ia de nevastă. Dar viața avea să-l învețe altfel. La cincizeci și trei de ani, Petru s-a îmbolnăvit de o boală grea, fără leac. Nu mai rămăsese nimeni lângă el din femeile pe care le-a adorat cândva. L-am îngrijit eu și surorile noastre.
Simion, vezi că am o valiză sub pat. Adu-mi-o, m-a rugat, abia putând vorbi, cu respirația grea.
Am tras valiza de sub pat grea, acoperită de praf. Când am deschis-o, am rămas uimit: era plină cu bibelouri de porțelan, fiecare învelit cu grijă, ca să nu se spargă.
Le-am strâns pentru Anica a mea, a spus, privind în altă parte. Nu pot uita ochii ei când i-am făcut praf colecția. Of, ce-a tras sărmana cu mine… Țin minte, când mergeam prin țară cu serviciul luam figurine de pe unde apucam. Sub căptușeala valizei e un fund dublu cu bani, tot ce am reușit să strâng. Să-i dai Anei astea, Simioane. S-o rogi să mă ierte. Nu cred că ne vom mai vedea. Jură-mi c-o să duci totul la ea.
M-a strâns un nod în gât. Am încuviințat.
Sub pernă găsești și un plic cu adresa Anicăi, mi-a mai zis. Nu s-a întors spre mine; nu a mai avut putere.
Am găsit adresa pe hârtie. Anica trăia tot în orașul ei natal, undeva în nordul Moldovei. Mitică era bolnav de o boală ciudată. Medicii ridicau din umeri, îi recomandaseră doar să caute ajutor peste hotare, poate în Europa. Am citit despre toate astea în scrisoarea Anicăi, rămasă sub perna lui Petru. Nu încetaseră să corespondeze doar scrisori de la ea, el niciodată nu-i răspunsese.
După înmormântare, mi-am făcut datoria și am pornit la drum. Mi-am dat întâlnire cu Anica într-o gară mică, undeva între două orașe. S-a bucurat să mă vadă și m-a strâns la piept: Simioane, parcă l-aș vedea pe Petru!
I-am dat valiza. I-am spus, cu glas tremurat, ceea ce Petru mi-a cerut.
Anica, Petru te roagă să-l ierți. Aici sunt banii și figurinele pentru tine.
Ne-am despărțit cu un zâmbet și cu lacrimi în ochi. Ultima dată am primit de la ea o scrisoare.
Simion, îți mulțumesc și ție și lui Petru pentru tot. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că l-am avut pe Petru în viața mea. Am reușit să vindem figurinele cu bine s-a găsit un om care le-a prețuit cu adevărat. Nu mai puteam să le am în casă, amintirea era prea dureroasă. Cu banii câștigați am reușit să ne mutăm în Canada, la sora mea care ne chema de ani de zile. Pe aici nu mă mai ținea nimic. Trăiam cu speranța că Petru ne va chema pe amândoi cândva. Nu ne-a chemat. Dar fericirea mea este că m-a considerat soția lui adevărată până la urmă. Mitică e bine, chiar s-a simțit mai sănătos aici. Adio.
Fără adresă de răspuns.






