Așa zisul bărbat ideal. Nu pentru mine.
— Elisei, uită-te la el! — șopti vecina Valentina Ivanovna, arătând spre casa vizavi. — Ăsta da bărbat! Cumpără flori soției săptămânal, a spălat mașina în zori să o ducă pe Luminița la serviciu. Al tău unde-i?
Elisabeta amesteca mecanic borșul, țintă la aragaz. Dincolo de fereastră, într-adevăr, se vedea Gheorghe Silvestru de la blocul șapte, plantând cu grijă răsaduri de roșii, pe o bancă lângă el zăcând un buchet de trandafiri stacojiu.
— Valio, lasă-mă, — oftă Elisabeta. — Fiecare cu viața lui.
— Ce viață? — se indignă vecina, așezându-se la masa din bucătărie. — Privește-l cu atenție! Lotul lui pare extras dintr-o revistă, o adoră pe soție, îi plimbă nepoții cu bicicleta în fiecare sfârșit de săptămână. Iar Luminița cum umblă fericită! Am dat de ea ieri la magazin, mi-a povestit jumătate de oră cum Gheorghe îi face masaj la picioare seara.
Bărbatul acela, Gheorghe Silvestru Popescu, chiar părea soț exemplar. Toate vecinele o spuneau, toată strada știa. El era primul care îndepărta zăpada nu doar de la el, ci și de la vecinii pensionari. Ajuta la reparat garduri, împrumuta unelte, nu ridica tonul la soție niciodată.
— Și mie ce? — Elisabeta opri aragazul și se întoarse. — Și al meu Mihai e om bun.
Valentina Ivanovna pufni.
— Bun! Ieri la unsprezece noaptea a dat muzica la maximum, nepoata mea s-a trezit și a plâns până dimineața. Ieri de-alaltăieri mașina lui a blocat toată calea, abia s-a strecurat Petrovici.
— Doar că era prost dispus, — se apără Elisabeta, deși știa că scuzele sunau slabe.
Mihai într-adevăr nu era soțul ideal. Uita de aniversări, lăsa vasele murdare în chiuvetă săptămâni la rând, cheltuia jumătate de salariu pe unelte de pescuit. Dar Elisabeta îl iubea așa cum era. Îi plăceau încercările lui stângace de a găti micul dejun când ea era bolnavă. Îi plăcea cum sforăia în somn. Îi plăcea până și obiceiul lui de a lăsa șosete prin dormitor.
După ce plecă vecina, Elisabeta ieși în grădină să ude castraveții. Peste gard se auzea o conversație liniștită între Gheorghe Silvestru și soția lui.
— Luminiță, poți să așezi un scaun? Nu stătea pe genunchi, îți rupi spatele.
— Nu-i nevoie, Gheorghii, verific repede căpșunele.
— Atunci pun ceaiul. Vrei cu lămâie sau cu dulceață?
— Cu dulceață, dragule.
Elisabeta compară involuntar acest dialog cu discuția ei de dimineață.
— Mihai, micul dejun-i gata!
— Vin! — strigă el din baie, apoi adăugă: — Ai cafea?
— Solubilă în borcan, găsești singur.
— Da unde o fi…
În final Mihai plecă la serviciu bând doar ceai, căci era prea lene să caute cafeaua, iar Elisabeta se mustra toată ziua că nu-i pregătise încă o ceașcă.
Seara, culcând-o pe nepoata Denisa, care o vizita, Elisabeta o auzi oftând.
— Ce-i, soare?
— Bunico, de ce Gheorghe Silvestru de la blocul șapte îi dă flori mătușii Luminița în fiecare zi? Iar bunicul meu Mihai, ție nu-ți dă niciodată.
Elisabeta se așeză pe marginea patului, îi potrivi cuvertura.
— Ți-ar plăcea ca el să-mi dea flori?
— Da! Tu ești bună, îmi citești povești și coaci plăcinte. De ce nu-ți dă nimic?
Din gura mică, adevărul păru mai dur. Elisabeta nu știu ce să răspundă, așa că o sărută pe frunte și șopti: „Adormi, scumpo.”
A doua zi, întâlnind-o pe Luminița Popescu în magazin, Elisabeta o studie. Luminița părea într-adevăr o femeie fericită. Îngrijită, într-o rochie estivală frumoasă, cu coafură impecabilă.
— Elisabeta, bună! Ce mai faci? — zâmbi Luminița, alegând roșii.
— Normal, tu?
— Minunat! Gheorghe a hotărât azi să gătească borș, zice, lasă, soție, să te odihnești. Îți vine să crezi? — Luminița râse. — Totuși, stau tot lângă, căci poate confundă sarea cu zahărul.
— Ai noroc cu soțul, — spuse Elisabeta, cu o notă de invidie în glas.
— Am, — aprobă Luminița, dar expresia ei deveni gânditoare. — Şi al tău Mihai? Am auzit că şi-a cumpărat undiță nouă?
— A cumpărat. Acum merge la râu în fiecare sfârșit de săptămână.
Se despărțiră, iar
Astăzi, privindu-i pe Lumința adormită liniștită, cu un zâmbet mic pe buze, am învățat că nu-i nevoie de roluri sau spectacol – pentru mine, ea e mai mult decât îmi trebuie.
