Scris în frică
Diana ținea strâns în palmă o foaie cu analizele și trimiterile, de parcă hârtia aceea putea ține sub control tot ceea ce li se întâmpla. Pe coridorul secției de chirurgie, scaunele de plastic păreau și ele obosite, iar pe perete mergea un televizor fără sunet; doar burtiera cu știri aluneca fără vreun sens pentru ei. S-a ridicat când pe ușă a apărut asistenta.
Rudele domnului Gheorghe Pavel? Poftiți, vă rog.
Diana a pășit prima, simțind cum lângă ea se ridică și Andrei. Purta aceeași geacă cu care venise și noaptea trecută, iar mâinile nu și le scotea din buzunare, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu-i tremure.
În salon, tata stătea pe patul înalt; sub cearșaf se vedeau genunchii ușor strânși, ca întotdeauna când încerca să-și găsească o poziție mai comodă. Lângă, pe noptieră, avea apă și o punguță cu acte, plus un tricou împăturit grijuliu. Tata i-a privit cu o încercare de zâmbet, dar își economisea orice gest.
Ei, ce mai faceți voi? a șoptit el.
Diana s-a așezat pe marginea scaunului, să nu pară că-l copleșește. Ar fi vrut să vorbească repede și sigur, dar cuvintele îi stăteau pe limbă.
Suntem aici. Totul va fi bine. O să îți facă operația și dar n-a dus fraza la capăt.
Andrei s-a aplecat, ca și cum ar fi vrut să-l acopere pe tata cu umerii lui.
Tată, ține-te tare. O să rezolvăm tot. Vin ori de câte ori este nevoie.
Vorbele astea, ori de câte ori este nevoie, au plutit grele, și amândoi păreau să caute în ele ultimul sprijin. Medicul vorbise sec și clar cu o zi înainte, dar în fiecare pauză Diana simțise pericolul. Frica îi lipea unul de altul, ca un clei greu de spălat.
Andrei, a spus ea fără să-l privească pe tata, hai să fim sinceri. Acum nu e momentul să ne certăm. Ne înțelegem, orice ar fi. Nu dispari. Nici eu. Nu-l lăsăm singur.
Andrei a dat din cap, prea nervos.
Promit. O să fiu acolo. Și dacă e nevoie, preiau eu tot. Auzi? vorbea spre tata, dar se uita la Diana, ca și cum voia să pecetluiască promisiunea.
Tata i-a privit pe rând, apoi și-a încheiat degetele uscate pe marginea cearșafului.
Nu vă juruiți nimic. Doar să nu vă certați între voi.
Diana ar fi vrut să-i spună că n-au de gând, că-s oameni mari, că știu ce au de făcut. Dar doar i-a acoperit mâna cu palma sa. Avea senzația că o frază spusă ca la carte ar face operația mai ușoară.
Ne descurcăm, a zis ea. Facem ce trebuie.
Când l-au dus pe tata pe targă spre sala de operație, Diana și Andrei au rămas pe coridor, ținând acea promisiune ca pe un mic talisman. Și-o repetau în gând, să nu clacheze. Diana i-a dat rapid mesaj soțului, că întârzie, și și-a pus telefonul pe silențios. Andrei a anunțat la serviciu că ia o zi liberă fără plată deși Diana știa că la el oricum era cu inima strânsă și la job.
Operația a durat mai mult decât le spusese medicul. Doctorul a ieșit obosit, și-a dat jos masca, a zis că au făcut tot ce se putea, că primele 24 de ore sunt cele decisive. N-a zis totul e bine, iar Diana s-a agățat de fiecare stabil ca de o frânghie.
Prognostic rezervat, a adăugat el. Refacerea va dura. Trebuie îngrijire, control la tratament, observație zilnică.
Diana dădea din cap ca la școală, să nu-i scape nicio literă. Andrei întreba de recuperare, când poate fi dus acasă. Medicul a zis că nu prea curând, și că și acasă va fi nevoie de ajutor serios.
Primele zile după operație Diana le-a trăit pe pilot automat: venit aflat dus adus. Știa ora vizitelor, numele infirmierelor, biroul de rețete. Ținea listă de medicamente în telefon, dar o avea și scrisă pe caiet, căci telefonul ar putea să se descarce, dar un carnețel nu.
Andrei venea o dată la două zile, mai pe seară, cu fructe, apă, și pachete de pături de unică folosință după lista Dianei. Încerca să vorbească voios, dar în salon tăcea repede, ca și cum s-ar teme să nu spună ceva nepotrivit.
Tata era demn. Nu a plâns, nu s-a văitat, doar uneori cerea să i se aranjeze perna sau aducă cana. Când îl durea, închidea ochii și respira uniform așa cum îl învățaseră la spital după infarctul de demult. Diana privea la el și și-a dat seama că și demnitatea se muncește.
După două săptămâni l-au mutat pe tata la salon obișnuit, și după încă una s-a vorbit despre externare. Diana s-a simțit ușurată și totodată îngrozită. În spital totul era după program: injecții, vizite, analize. Acasă programul urma să fie pe umerii lor.
În ziua externării, Diana a venit cu soțul ei și cu mașina, cu un baston pliat împrumutat de la vecini, și haine curate. Andrei promisese că vine la scară, să-i ajute cu urcatul până la etajul trei, fără lift. N-a apărut.
Diana a rămas la intrarea în bloc, cu cheia și pachetul de acte în mâini. Tata stătea epuizat pe bancă, prefăcându-se că îi este ușor. Soțul Dianei se uita întruna la ceas.
Trebuie să vină, a zis ea, deși nu mai credea.
Andrei a răspuns la telefon după minute lungi.
Sunt blocat în trafic, pe pod s-a format coloană. Nu ajung acum, nu puteți cumva să vă descurcați?
Un val fierbinte i s-a ridicat în stomac Dianei.
Cumva? a repetat. Andrei, ai promis
Vin deseară, pe cuvânt. Acum chiar nu pot.
Diana nu a mai polemizat de față cu tata. Au urcat în trei: soțul, un vecin găsit de Diana lângă scara blocului, și ea, susținându-l ușor de braț. Tata răsufla greu, dar tăcea. Pe palier, Diana a descuiat, a aprins lumina pe hol, a pus medicamentele pe noptieră și primul gând i-a fost să dea la o parte covorașul, să nu se împiedice tata.
Andrei a apărut abia seara, cu un aer vinovat și o pungă cu portocale.
Cum s-a decurs? a întrebat ca și cum dimineața nu s-ar fi întâmplat.
Diana i-a arătat lista: pastile dimineața, pastile la prânz, injecții la două zile, pansamente, măsurat tensiune. Vorbea plat, pentru că știa că dacă s-ar lăsa, s-ar rupe vocea.
Pot să vin în weekend, a zis Andrei. În timpul săptămânii știi cum e.
Diana știa. El avea un job unde oricând puteau tăia din ore. Avea soție, băiat mic, chirie, și frica zilnică de a nu face față. Și Diana avea copii de dus la școală, soț obosit de lipsa ei din casă, șefă care deja se uita urât.
Primele săptămâni acasă au trecut pentru Diana într-un nor dens de responsabilități. Se trezea prima, ca să-i dea tatei medicamentele, să-i măsoare tensiunea, să-i facă terci fără sare. Apoi trezea copiii, îi trimitea la școală, lăsa soțului un bilet cu ce trebuie cumpărat, fugea la muncă. Pe la prânz îl suna pe tata, îl întreba dacă a mâncat, dacă nu e amețit. După serviciu trecea prin farmacie, stătea la cozi fiindcă medicamentul prescris nu era, iar farmacista propunea altceva, de care Diana se temea.
Andrei venea la sfârșit de săptămână, pentru câteva ore. Dădea gunoiul, făcea ceva cumpărături, stătea cu tata cât gătea Diana. Dar la fiecare vizită, privea la ceas.
Trebuie să fug, am treabă.
Diana încuviința, deși în ea creștea nemulțumirea. Se străduia să nu contabilizeze cine face mai mult, dar totul se contabiliza singur.
Într-o seară, după ce tata dormea, Diana spăla vasele în bucătărie. Apa era prea fierbinte și o ustura pielea pe degete. Soțul stătea la masă tăcut.
Realizezi că nu mai poți așa? a zis el într-un final. Arzi pe toate părțile. Copiii te văd din ce în ce mai rar.
Diana a oprit apa.
Și ce propui? a întrebat ea.
O femeie în casă, măcar câteva ore zilnic. Sau să preia Andrei niște zile din cursul săptămânii.
Diana și-a închipuit spunând asta lui Andrei și deja îi auzea replica: N-avem bani. Nici ea nu știa exact dacă au. Fiecare leu deja numărat.
A doua zi, tata a rugat-o să-l ajute la baie. Se ținea de perete, mergea greu, și Diana simțea cum îi tremură brațele de epuizare. Când a stat pe scăunel, s-a uitat la ea.
Ești obosită, i-a zis.
Mă descurc, a răspuns ea.
Să te descurci înseamnă să poți zâmbi fără efort.
Diana s-a întors să nu-i vadă lacrimile. Îi era rușine că-i e greu, ca și cum l-ar trăda pe tata fiindcă nu rezistă.
După o lună, a fost tot mai clar că recuperarea merge greu. Tata se deplasa prin casă, dar repede obosea. Trebuia ajutat la duș, supravegheat să nu uite să bea apă, să nu sară peste medicamente. Când încerca să facă singur, se încurca în pliculețele cu pastile.
Diana l-a rugat pe Andrei să vină miercuri seara, să poată merge ea la ședința cu părinții a fiului. Andrei a promis.
Miercuri nu a venit.
A trimis mesaj: Nu pot, are febră copilul. Diana a citit și a simțit ceva rupându-se în interior. Nu putea fi supărată pe un copil bolnav, dar tot nu-și găsea liniștea.
N-a mai fost la ședință. S-a uitat la caietul fiului și s-a gândit că viața ei e acum doar un șir de obligații pentru alții, de parcă propriile nevoi i-ar fi dispărut.
Sâmbătă, Andrei a venit ca și cum n-ar fi ratat nimic, povestind cum au stat toată noaptea cu copilul bolnav, ce greu i-a fost nevestei.
Înțeleg, a zis Diana. Chiar înțeleg.
Andrei a privit-o atent.
Dar? a întrebat el.
Diana a luat carnetul cu programul.
Dar ai promis. În salon, la spital, ai zis că vei fi aproape și vei prelua dacă trebuie. Ții minte?
Cuvintele, spuse așa direct, au sunat ca o palmă. Andrei s-a încordat.
Vin și eu, nu? Nu stau deoparte
Dar vii când ai tu timp, nu când am eu nevoie, a spus Diana. Înțelegi diferența?
Andrei a roșit.
Crezi că-mi e ușor? Și eu am familie, job, nu pot să le las baltă.
Și eu pot? Eu pot să las copiii, serviciul, soțul? Eu pot să n-am somn noaptea pentru că tata nu se simte bine, și dimineața să zâmbesc la serviciu? Eu cum pot?
Din camera tatei s-a auzit un tușit. Diana s-a oprit, însă fusese deja prea mult. Andrei a făcut un pas spre ea.
Tot tu ai spus atunci nu-l lăsăm. Ți-ai pus singură totul în cârcă. Așa ești, iei tu tot, și apoi te superi când nu țin și ceilalți.
Diana s-a simțit goală pe dinăuntru. A realizat că, într-adevăr, ia asupra ei tot fiindcă îi e teamă să nu se năruiască totul. Și apoi se înfurie că restul nu țin pasul.
Nu sunt tare, a zis ea încet. Doar că n-am altă variantă.
Andrei a privit în jos.
Și eu m-am speriat, atunci, în salon Am zis că preiau tot fiindcă nu voiam ca tata dar n-a mai putut continua.
Diana s-a pus pe scaun; mâinile îi tremurau.
Am zis multe din frică, a spus ea. Și acum ne lovim unul pe altul cu fricile astea.
Andrei n-a zis nimic. Din cameră s-a auzit tușitul tatei iar, și Diana a intrat. Tata stătea culcat, uitându-se în tavan.
Nu vă certați din cauza mea, a spus el fără să se întoarcă spre ea.
Nu ne certăm, a mințit Diana.
Tata s-a întors cu fața spre ea.
Aud bine. N-am chef să fiu motivul pentru care ajungeți să vă urâți.
Diana s-a așezat lângă el.
Nu ne urâm, tată.
Atunci vorbiți-vă, nu doar pe gură, ci și în fapte. Să fie pentru toți după putere.
Săptămâna următoare, Diana s-a programat la medicul din policlinică, la controlul post-operator al tatei. A luat bilet pe portalul guvernamental, a tipărit direcționarea, a pus actele în dosar. Andrei a acceptat să meargă și el, fiindcă Diana nu mai avea energie să care tot singură în mijlocul săptămânii.
Medicul s-a uitat peste analize, i-a întrebat câteva lucruri, voce calmă. N-a promis rezultate spectaculoase, dar nici n-a speriat. La final a întrebat:
Cine se ocupă de bolnav?
Diana și Andrei s-au privit.
Eu, a zis Diana.
Și eu ajut, a adăugat Andrei.
Medicul a încuviințat.
Vă trebuie plan, nu eroism. Aveți dreptul să cereți ajutor de la asistență socială. Sunt servicii pentru îngrijire la domiciliu, o parte suportați, o parte e decontabilă. Iar cine îngrijește trebuie să și odihnească, altfel se îmbolnăvește și el.
Diana a simțit că i s-a dat voie să nu mai trăiască totul ca pe un sacrificiu.
După vizita la cabinet, au mers împreună la Direcția de Asistență Socială, după ce medicul le dăduse lista cu drepturi. În așteptare, lângă Andrei, cu dosarul în brațe, Diana a simțit, pentru prima dată, că fac ceva împreună, fără să-și țină scoruri. Andrei a întrebat cât costă îngrijitoarea pe ore, a căutat repede cu telefonul.
Seara au făcut ședință de familie în bucătărie. Tata era la masă, într-un veston gros. Asculta atent, nu intervenea. Soțul Dianei a turnat ceai la toți și s-a așezat cu ei, semn că se implică.
Diana a deschis carnetul.
Să stabilim așa: fără întotdeauna și niciodată. Avem nevoie de program. Și de bani. Și de reguli clare.
Andrei a aprobat.
Pot să vin două seri pe săptămână. Marți și joi. Vin după muncă, stau cu tata, fac tot ce e nevoie. Tu poți să te ocupi în timpul ăla de tine.
Diana a simțit un val de ușurare.
Bine. Și în weekend o zi întreagă să fie la tine. Eu ies cu copiii, cu soțul, nu sun la fiecare oră să verific.
Andrei a zâmbit stins.
Tratat.
Soțul Dianei a zis:
Cu banii. Putem plăti o îngrijitoare trei ore pe zi, măcar în timpul săptămânii. O să acopăr eu o parte, dar trebuie să știm suma.
Andrei a oftat.
Nu pot suporta jumătate, dar pot da lunar o sumă fixă. Și să cumpăr eu niște medicamente.
Diana a notat. Era cât pe ce să zică ar trebui mai mult, dar și-a amintit cum sună vocea ei când face reproș, și s-a oprit.
Rămâne așa. Eu mă ocup de organizare, telefoane, formulare, programări. Tu iei două seri și un weekend, plus o parte din bani. Nu numărăm cine e mai obosit. Doar ținem un program.
Tata a tușit și a ridicat mâna.
Și eu am partea mea. Fac exercițiile prescrise. Învață-mă cu pastilele pe zile, să le iau singur dacă îmi așezați cutiuța. Când mi-e rău, spun imediat, nu păstrez până la noapte.
Diana l-a privit și pentru prima dată nu a văzut doar pe cel bolnav, ci un bărbat care vrea să aibă control. Și era important.
A doua zi a cumpărat de la farmacie o cutie de pastile pe zile. Acasă le-a pus pe compartimente, a scris cu markerul: dimineața, seara. A pus cutia la capul lui tata, lângă apă. Tata a pipăit capacul, cu băgare de seamă, ca și cum verifica dacă ajutorul e real.
Marți, Andrei a venit la timp. S-a descălțat, s-a spălat pe mâini, a mers la tata în cameră. Diana i-a arătat unde sunt păturelele curate, termometrul, numărul de la doctor și de la salvare, totul fără ton de reproș, doar lăsând cheia la cineva încredere.
Eu plec puțin, a spus. S-a oprit un pic în hol. Din cameră se auzeau voci Andrei îl întreba pe tata de politică, tata răspundea scurt și zâmbea.
Diana a ieșit pe aleea blocului și a mers fără țintă, pe lângă leagăne, doar să simtă aerul. Corpul îi era tot crispat, ca și cum oricând cineva ar putea chema-o înapoi. Dar nimeni n-a strigat-o.
După o oră, s-a întors. Era liniște. Andrei stătea la bucătărie, cu o ceașcă de ceai și carnetul Dianei deschis la program.
E totul în regulă. Tata doarme. A băut ceai, a luat pastile. Eu doar i-am amintit.
Diana a dat din cap.
Mulțumesc.
Andrei s-a uitat la ea.
Uite, despre promisiune Nu vreau să fie ca o povară între noi. Vreau să faci ce putem, să știi că nu o să te las singură.
Diana a simțit cum ceva greoi i se ridică de pe suflet.
Nici eu nu vreau jurăminte, a zis. Vreau un plan clar și liniște să ne trăim viața, nu doar să supraviețuim.
Andrei a strâns carnetul.
Ținem planul, zise. Dacă ceva se schimbă, anunțăm din timp. Fără supărări.
L-a condus la ușă, a încuiat, a verificat lumina. A intrat la tata, care dormea liniștit, fața mai liniștită ca la spital. Pe noptieră era sticla cu apă, cutia cu pastilele bine închisă.
Diana a stat un pic pe marginea patului, a aranjat pătura. Nu simțea o victorie, ci o cale să nu se prăbușească împreună, fiind aproape de tata.
Pe masa din bucătărie era orarul: marți, joi, sâmbătă. Lângă suma lunar de pus fiecare, și telefonul îngrijitoarei recomandate de medicul de familie. Nu era promisiunea de a face tot. Era exact cât puteau și să repete și mâine.
Am învățat că uneori ajutorul nu înseamnă să fii erou ci să împărți ceea ce poți. Și, mai ales, să nu te pierzi pe tine din cauza fricii pentru cei dragi.
