30 octombrie 2025 Jurnal
Astăzi am ieșit din casă cu gândul la rutina de la birou, dar am găsit un spectacol de toamnă pe Strada Victoriei, Iași. Cerul era acoperit de nori grei, ploaia recentă lăsase asfaltul noroios, iar pe marginea trotuarului se strângea o mulțime de frunze uscate. Dintr-o dată, am auzit un strigat puternic: Nu mă atinge! Îndepărtează-ți mâinile! Ajutor, oameni!. O tânără cu părul negru, pe nume Anca, încerca să se ridice, dar a alunecat pe noroi și a căzut, lovind violent piciorul.
Mă ridicam cu cofeină în sânge, când am zărit un bătrân foarte îmbătrânit, cu haine de bumbac murdar, întins în noroi. Încerca să se ridice, dar mâinile i erau scăldate în sânge. Era el sursa de spaimă pentru tânăra care striga. Pe lângă noi a trecut și o femeie cu umbrela închisă, agățând-o de pământ ca pe un scut. E beat, lasă-l în pace! a țipat ea, arătând spre el cu umbrela plângerii.
Trecând pe lângă bătrân, am observat un zid de beton cu sârmă ghimpată și un gard de gard viu ce înconjura un compost industrial. Dincolo pulsa o lumină slabă, iar copacii de plopi vechi se legănau în vânt. Fiecare minut întuneca peisajul.
Bătrânul mârâia ceva neînțeles și își întindea spre mine mâinile pline de sânge. M-a cuprins o fioriță de neliniște. E beat? am întrebat eu, cu voce tremurândă. O femeie din spatele nostru, cu o voce aspră, a răspuns: Alcătuțuri la o sticlă, gata să facă orice. Apoi a mers spre blocurile luminoase de lângă.
În timp ce mă uitam la el, bătrânul a început să arate spre un săculeț murdar lângă el. Era un tip subțire, cu blană albă ca spuma, ce se încolăcea în jurul lui. M-a cuprins o mare milă; îmi amintesc cum bunica, când fusese încă cu viață, îmi spunea să nu trec pe lângă necazurile altora. Dar, spre sfârșitul vieții ei, mă avertiza că e mai bine să chemi ambulanța decât să încerci să-l tratezi singur. Era o perspectivă de epocă, dar eu nu m-am lăsat convinsă.
Am pășit spre el și l-am sprijinit. Bătrânul a șoptit din nou, cu vocea sfărâmată, și a întins spre mine o mână plină de bucăți de sticlă zdrobită. Lacrimile mi-au inundat obrajii; am scos o batistă umedă din poșetă, am aruncat cioburile în coș și am șters cu grijă sângele de pe palme. Apoi l-am ajutat să se ridice, deși a fost greu. Doamne, mă bucur că încă am forță, am murmurat, iar el a răspuns cu un murmur slab: Unde este acasă tău?
Încă dezorientat, bătrânul a aruncat o privire spre luminile din fața noi, spre un bloc cu intrare de sticlă. Nu părea să poată merge repede; fiecare pas era o luptă cu propria-i slăbiciune. În săculețul său zgâmbăiau tăcut sticle sparte. Poate le dorea să le dea la reciclare și s-a lovit, m-am gândit eu, sprijinindu-l ușor.
Ajunși în fața intrării, am întrebat: Codul de acces?. El a început să arate cu degetele, alternând între trei și unu. 31? 13? am ezitat, am apăsat butoanele. Un sunet de voce feminină s-a auzit în interfon: Aici cine sunteţi?. Am început să explic, dar nu știam numărul apartamentului.
După câteva secunde, o femeie de triplăzeci de ani și un bărbat de aceeași vârstă au deschis ușa. Bună! Domnule Vasile, veniți! Mulțumim mult pentru ajutor!. Femeia, pe nume Ileana, mi-a oferit mere roșii, proaspete, din livada pe care bunicul le cultivase cândva. Nu trebuie, nu e nevoie, am protestat, simțind că nu e loc pentru mulțumiri.
Ileana a insistat: Eu sunt Polina în limba voastră, dar aici suntem Ileana și Ion. Bunicul este Vasile Petrovici, un veteran al războiului. Vreau să vă povestesc de ce suntem recunoscători. Am luat loc pe un scaun de plastic, cu sacul de mere lângă mine.
Vasile a sărbătorit recent centenarul său, a început Ileana. Când a fost capturat și a încercat să își taie limba pentru a nu-și dezvălui secretele, a suferit o infecție gravă; i s-a îndepărtat mare parte din limbă, iar acum vorbește ca un mut. Am rămas tăcută, uimită de povestea lui.
Și nu bea alcool. Mulți cred că e beat din cauza vorbirii sale stânguite, a continuat. A căzut iarna, a stat ore în șir pe asfalt, și a suferit o hipotermie severă. Am întrebat: De ce îl lăsați singur?. Nu-l lăsăm singur, dar el pleacă singur, a zâmbit Ileana. În casa noastră, cu Ion, ne ocupăm de el, dar el refuză orice ajutor. Chiar și când îi oferim cârje, le aruncă. Apoi a povestit despre fiica lor, Daria, care s-a tăiat piciorul pe sticle sparte, și despre grupurile de tineri din cartier care aruncă sticle după beție.
Ascultând, am înțeles că dacă nu aș fi intervenit, Vasile ar fi rămas în noroi, iar toți am fi crezut că e doar un bețiv. Mi-am amintit de bunicul meu, un veteran din Berlin, ce în vârstă a suferit un accident vascular și a pierdut mobilitatea unei mătăi, dar reușea să repare garduri cu mâna stângă, în timp ce bunica îl blestema în glumă când striga. Am zâmbit amar la amintirea voinței lui.
M-am întors acasă cu sacul de mere în brațe, alegând să le păstrez pentru că nu vreau să supăr pe Ileana. Încă simt căldura din sufletul meu, alimentată de amintirile cu bunica și cu bunicul. Ce frumos e când oamenii se îngrijesc unii de alții, chiar și în haosul unei zile ploioase. Astăzi am învățat că un gest mic poate salva o viață și că nu trebuie să judecăm pe bază de aparențe. Trebuie să fim mai blânzi și mai atenți la cei din jur.
Sânziana.
