Înainte de a muri, soacra i-a dezvăluit nurorii o adevăr îngrijorător care a răsturnat totul…
— Alina dragă… Trebuie să vorbesc cu tine pe față. Simt că timpul meu se apropie. Trebuie să știi adevărul. Chiar dacă mă vei urî după asta… — șopti Maria Ionescu, strângându-i mâna Alinei cu disperare.
Alina îngheță. „Alina dragă”? De când se măritase cu șeful ei, soacra o numise doar „sterpă inutilă”, „soție slabă” sau „despărțită”. Niciodată cu blândețe. Acum însă — un nume tandru, tremur în voce, lacrimi în ochi. Poate că moartea îi face pe oameni să privească adevărul în față. Poate că Maria Ionescu, în pragul sfârșitului, regreta în sfârșit.
Alina lucra ca asistentă medicală în spitalul unde soacra ei fusese internată după un infarct grav. Șansele de supraviețuire erau minime — doctorii șopteau despre asta. Cu fostul ei soț, Andrei, nu se văzuseră de ani buni. Poate nu venise să-și viziteze mama, sau poate pur și simplu nu se întâlniseră. Alina nu se deranja. După ce o părăsise, îi sfâșise inima și viața, nu mai voia să audă niciodată numele lui.
Totul începuse cu sarcina. Alina visa la un copil, dar Andrei era rece. Bâzâia că nu aveau bani, că o familie era o povară, că el ar trebui să ducă totul pe umeri. Ea promisese să lucreze de acasă, să nu fie o povară, dar el doar dădea din mână. Și mama lui… Maria Ionescu se uita la ea cu dispreț, sugera că Alina „rămăsese însărcinată intenționat ca să-l prindă”.
Când venise timpul nașterii, doctorii hotărâseră brusc o cezariană — fără nicio indicație medicală. Alina încercase să sune pe soacră, care era șefa secției de obstetrică. Poate ar fi intervenit? Dar Maria Ionescu nu răspunsese. După operație, i se spusese: „Copilul a murit în uter.” Ca un cuțit în inimă. Fiica ei — pe care o numise deja Mădălina — dispăruse. În ziua aceea, Alina încetase să mai creadă în bunătate, dreptate sau iubire.
Căsnicia se destrămase. Andrei o acuzase de „sănătate slabă” și „incapacitate de a fi mamă”. Mama lui îl susținuse, rățoindu-i și mai tare rana. În cele din urmă — divorț, unde ea fusese declarată vinovată. Rămăsese singură, cu inima sfâșiată și un gol imens în suflet.
Și acum, Maria Ionescu zăcea în același spital, având nevoie de îngrijire. Nici fiul ei, nici noua lui soție nu erau acolo. Bătrânețea o făcuse inutilă chiar și propriei familii.
— Nu vorbiți așa, Maria Ionescu! Sigur vă veți însănătoși! — încercă Alina să protesteze, dar bătrâna dădu slab din mână.
— Nu… S-a terminat. Și tu o simți. Dar ești o femeie bună. Am greșit când nu te-am susținut. Când l-am luat partea fiului meu… Trebuie să știi, Alina dragă… Operația ta nu a fost doar așa, din întâmplare.
Inima Alinei îngheță. Întotdeauna băș
