Jurnalul meu,
Astăzi îmi amintesc cu tristețe că am rămas orfană la patru ani. Nu mai țin minte cum mama mea a fost lovită de mașina unui vecin în Chișinău. Tata și-a dat sufletul pentru mine. Viața lui grea l-a îmbătrânit înainte de vreme și abia dacă s-a mai ținut pe picioare. Recunosc cu rușine că nu l-am vizitat niciodată. După ce m-am măritat, m-am cufundat în propria familie. Îl sunam din când în când. Soțul meu, Valeriu, mereu se supăra că dau bani pe un om inutil. Tata se baza pe ajutorul meu la bătrânețe. O vecină i-a zis să meargă la tribunal pentru pensie alimentară. Că fata lui n-o să-l țină altfel minte.
Când am ajuns la tribunal, l-am întâlnit pe tata plângând.
Tată! Ai ajuns să mă dai în judecată de atâta așteptare? l-am întrebat printre lacrimi.
El mi-a răspuns tremurând: Maricica, n-am avut bani nici pentru o pâine de două zile. Mă rugam să-ți amintești de promisiuni. Poate nu te-am crescut cum trebuie
Știi bine că lucrez. În plus, Valeriu ți-a cumpărat mâncare și ți-a trimis bani mereu.
Valeriu a intervenit nervos:
Nu te mai victimiza. Îți trimit lunar câteva sute de lei moldovenești. Nu era ca să-i cheltui pe distracții!
Nu am mai rezistat și am izbucnit în plâns. M-am întors ca să plec, dar tata m-a oprit:
Am ceva important să-ți spun.
M-am întors nedumerită. Tata a oftat adânc:
Pe când era mama ta în viață, m-am întors de la lucru și am găsit-o pe scaun, privind în gol. Lângă ea era un pachet. Era o fetiță. Mama te-a găsit într-o cutie, lăsată lângă containerele de tranzit. Am hotărât să te creștem ca fiica noastră. Maricica, tu ai fost acea fetiță. Te-am îndrăgit cu tot sufletul. Te rog, iartă-mă, fata mea!
Tata a renunțat la proces. Am aflat că Valeriu nu-l vizitase niciodată pe tata. El cheltuia banii trimiși pe femei, petreceri și jocuri de noroc. Am fost dezgustată că am pierdut atâția ani din viața mea cu un om fără valoare.
Am hotărât să mă mut cu tata. Acum amândoi suntem fericiți.
