Într-o zi de mult uitată, într-un sat mic din Moldova, o fetiță numită Nicoleta s-a uitat la tatăl ei cu ochii plini de neliniște.
“Tati, te rog… nu veni astăzi la școală, bine?”
“De ce, Nicoleta? Nu vrei să mă vezi când primești premiul?”
“Nu, Tati. Colegele mele și părinții lor vor fi acolo, iar tu…”
“Cine sunt eu?”
“Ești plin de praf, Tati. Ai venit direct de la șantier.”
Bărbatul rămase nemișcat. În mână, ea ținea o floare veștedă, culesă de pe marginea drumului.
“Așa e,” spuse el blând. “Am venit direct, că n-am avut timp să mă schimb. N-am vrut să întârzii.”
“Nu contează, Tati! Ți-am spus că nu vreau asta!” strigă ea. “O să râdă toți de mine!”
Tatăl clătină din cap, fără să spună un cuvânt.
“Bine, Nicoleta. Nu vin.”
Și ea se întoarse încet, cu floarea în mână.
Nicoleta crescu într-o căsuță modestă, făcută din chirpici. Mama o părăsise când avea doar cinci ani.
Tatăl ei, Gheorghe, muncea zi și noapte, prin ploaie și ger, să-i cumpere cărți, haine, tot ce putea.
“Tati, nu avem frigider!”
“Nimic, puiule, lăsăm pe balcon, că e mai rece acolo.”
Anii trecură ca un vis. Nicoleta primi premii, apoi plecă la universitate în Chișinău.
Tatăl îi dădu ultimii lui bani.
“Ține-te bine, fată.”
“Tati, dar tu cu ce rămâi?”
“Mă bucur să te văd mare om.”
“Mă întorc, promit. Și te iau și pe tine cu mine,” spuse ea, îmbrățișându-l.
El zâmbi sincer.
“Nu mă trebuie să mă duci nicăieri, puiule. Sunt bine aici, cu găinile mele.”
Trecuseră doi ani.
Tatăl suna des, dar Nicoleta răspundea rar.
“Tati, sunt ocupată, am muncă, am cursuri…”
“Înțeleg, puiule. Nu uita să mănânci, bine?”
“Da, Tati, pa!”
Într-o zi, el veni neașteptat în oraș, să-i aducă sarmale și plăcinte.
Ajunse la blocul ei, dar portarul îl opri.
“Pe cine căutați, domnule?”
“Pe fetica mea, Nicoleta Gheorghe. Stă la etajul trei.”
Portarul zâmbi ironic.
“Domnișoara de la ‘Evenimente de Elită’? Domnule, e la muncă, are un gală mare astăzi. Mai bine lăsați coletul.”
“Nu, aș vrea s-o văd… doar un minut.”
Merse pe jos până la hotelul unde se ținea evenimentul.
Acolo, Nicoleta coordona un gală caritabil. Era elegantă, îmbrăcată într-o rochie scumpă, înconjurată de oameni importanți.
Tatăl se opri la margine, rușinat, cu jacheta lui uzată și pantofii plini de praf.
“Doamnă Nicoleta,” spuse el sfios, apropiindu-se. “Tatăl tău…”
Și ea se întoarse brusc. Îl văzu.
“Tati?! Ce cauți aici?”
Toți se uitară la el.
“Am venit… să-ți aduc sarmale. Le-am făcut eu.”
O colegă a ei râse.
“Oh, deci tu ești tatăl ei! Ce drăguț!”
Dar Nicoleta se înroși și spuse rece:
“Te rog, pleacă. Nu poți fi aici. E un eveniment privat.”
“Nicoleta… sunt doar eu și…”
“Am spus să pleci!” strigă ea, rușinată, fără să-l mai privească.
El părăsi sala. Sarmalele se răspândiră pe podea.
“Scuze, n-am vrut să te jenez,” murm
