Tatăl a decis să se recăsătorească
Mama Ilincăi a murit acum cinci ani. Avea doar patruzeci și opt de ani. Inima i s-a oprit chiar când uda violetele pe raftul din bucătărie. Tatăl ei avea atunci cincizeci și cinci.
Nu a plâns, nu a țipat. A stat doar în fotoliul soției și a privit fotografia ei. S-a uitat la ea parcă ar fi putut, din iubire, s-o aducă înapoi doar cu gândul.
În acea zi, Ilinca a pierdut nu doar mama. Pe fond, și-a pierdut și tatăl. Trupul lui era alături, în același apartament, dar omul pe care îl știa era închis într-un cocon de durere, o umbră, un străin.
Primul an a fost tare greu. La douăzeci și trei de ani, Ilinca a trebuit să fie fiică, infirmieră, sprijin şi confident pentru tată. Fierbea ciorbă pe care el nici nu o gusta, îi spăla cămășile ce rămâneau neatinse, îi spunea povești despre lume, despre ea, făcea orice să-l readucă la viață.
Dar tatăl tăcea. Uneori răspundea monosilabic, iar fiecare răspuns era ca o palmă peste mâini: să nu te bagi! Să nu mă deranjezi! Nu atinge!
Între Ilinca și tatăl ei s-a ridicat, încet, un zid de singurătate și neînțelegere
***
Timpul a trecut. Au început să trăiască unul pe lângă celălalt, nu împreună.
Dimineața se intersectau în bucătărie, plecau care-ncotro. Seara, iar pe fugă prin bucătărie, apoi fiecare în odaia lui. Cuvinte, puține. Comunicare aproape deloc.
Ilinca a renunțat să-l mai asalteze cu grija ei. Tatăl i-a fost recunoscător, așa, în felul lui. Și fiecare s-a obișnuit, încet-încet, cu noua lor realitate.
Fără mama Fără nevastă
***
După un timp, tatăl a prins iar viață.
A învățat zâmbetul, mulțumind vecinei care-i aducea cozonac sau plăcintă cu vișine. A început să-și vadă prietenii la pescuit. A scos de la naftalină laptopul ca să reia filmele preferate.
Ilinca nu a mai simțit, în postura lui gârbovită, disperarea de altădată și a crezut că, poate, nebunia trecuse. S-a încumetat chiar să plece toată vara din Chișinău, după o ofertă de muncă la un sanatoriu de la Vadul lui Vodă.
Când s-a întors, o aștepta o mare surpriză.
***
Tatăl a anunțat că vrea să se însoare.
A spus-o direct, din prag, cum a intrat Ilinca pe ușă. Cu voce calmă, de parcă totul era deja stabilit.
Au mers în bucătărie, tatăl s-a așezat față-n față.
Am cunoscut o femeie, a zis el și i-a zâmbit. O cheamă Ecaterina. Am decis să ne căsătorim.
Ilinca a simțit frigul în tot trupul. Nu pentru că găsise pe cineva, ci pentru că mintea ei aprinsese deja alarma: Apartamentul!
Apartamentul lor! Locul copilăriei! Unde încă în colț stă mașina de cusut a mamei, iar în dulap cana ei preferată. Și nu această cană, lăsată nespălată pe masă de cine știe ce străină!
Ilinca, cu dezgust evident, s-a uitat la obiectul nou apărut pe masă
Tata, a început cu greu, nu crezi că totul e prea rapid? O cunoști bine pe această doamnă? Și unde veți locui voi? Sper că nu aici? Până la urmă, nu e doar apartamentul tău aici a trăit mama
Tatăl a ridicat încet ochii spre Ilinca. În privirea lui era doar oboseală și un soi de răceală amară.
Deci despre asta-i vorba, a murmurat. Ai ajuns repede aici. Parcă nici nu-s mort Grăbită să-ți faci drum printre moșteniri.
Nu împart nimic! Vreau doar o clarificare! a ripostat Ilinca, ridicând vocea. E logic să mă gândesc la ce fac, dacă se întâmplă ceva cu tine!
Atunci ai să vezi tu ce vei face, a răspuns tatăl, încruntat, și a dispărut în odaia lui.
***
Ecaterina a venit la câteva zile după. O femeie înaltă, subțire, cu ochi triști și foarte pătrunzători, a fost extrem de politicoasă.
Ilinca dragă, înțeleg ce simți, i-a zis ea atent. Nu urmăresc nimic, am viața mea, locuința mea. Îl iubesc doar pe tatăl tău.
Ecaterina se străduia să fie amabilă, dar întrebările ei!
Unde aveți casa de la țară? se interesa cu aparentă nevinovăție. De când aveți acest apartament? Sunt foarte apreciate apartamentele construite pe vremea sovietică
Mai mult, Ecaterina susținea că nu-i frumos să vorbim înainte de vreme despre moșteniri, că-l rănește pe tatăl Ilincăi să audă asemenea discuții, îl face să se simtă neînsemnat.
Vizita n-a făcut decât să-i sporească Ilincăi suspiciunile. Era sigură acum, Ecaterina era vicleană și avea calculele făcute. Comunicarea cu tatăl ei, și așa tensionată, s-a rupt de tot. Ilinca vedea în el un bătrân naiv, orbit de o iubire târzie, gata să dea totul oricui-i zâmbește. Iar el, probabil, o vedea pe Ilinca lacomă, mereu bănuitoare, nepăsându-i de fericirea lui.
Fiecare discuție se transforma în ceartă. Tatăl cerea să-i fie respectată viața personală. Ilinca cerea stabilitate pentru viitorul ei. Se răneau reciproc, fără să-și dea seama.
***
Într-un sfârșit, Ilinca nu a mai rezistat și a cerut să meargă la notar, să se clarifice totul cu actele.
Tatăl a refuzat mult timp, dar până la urmă a oftat și a acceptat.
Bine, fie ca tine, a zis el trist.
Pe drumul spre oficiul notarial, au mers tăcuți. Ilinca cu palmele reci pe toarta poșetei, gata de luptă
În birou era liniște. Tatăl s-a așezat mai deoparte, cu mâinile împletite în poală, fața fixă, inexpresivă.
Notara, o doamnă albă la păr cu chip aspru, a deschis dosarul.
Așadar, suntem aici pentru a început ea pe un ton oficial.
O clipă, a întrerupt-o tatăl. Vocea lui, blândă dar foarte fermă, a făcut-o pe Ilinca să se cutremure. Eu am venit pentru altceva
A întins notarei un document.
Poftiți.
Notara și-a pus ochelarii, a citit hârtiile și a întrebat uimită:
Sunteți sigur? Acesta e un contract de donație. Donați toată averea dumneavoastră fiicei, fără nicio condiționare?
Ilinca a rămas fără aer. Ce? El îi dă totul? Pur și simplu? Este o capcană? Va spune apoi că l-a forțat?
Se uita în ochii tatălui, încercând să-l citească.
Dar el o privea cu o expresie care i-a înghețat sufletul. Nu era nici ură, nici supărare. Doar o nețărmurită dezamăgire și milă. Milă pentru ea. Pentru Ilinca
Uite, a spus el încet, s-a ridicat și a pus documentul semnat în fața ei. Ia. Tot ce ai vrut atât de mult. Apartament. Casă la țară. Totul. Acum poți sta liniștită că eu, moșneagul, nu-mi voi da bunurile pentru vreo iluzie de fericire.
A rostit fericire cu atâta otravă, că Ilinca s-a cutremurat.
Tata Eu nu asta am vrut a șoptit ea, cu lacrimi arse de rușine pe obraji.
Nu ai vrut? a zâmbit ironic, o zâmbetă mai dură decât orice ceartă. Ilinca, în ultimele șase luni nu m-ai întrebat niciodată de sănătate. Nu ai întrebat dacă-mi e frig sau dacă am medicamente. Toate întrebările tale au fost despre hârtii. Despre metri pătrați. Nu m-ai văzut ca tată. M-ai văzut ca o povară care-ți stă în drum. Asta crezi că n-am observat?
A făcut un pas spre ieșire. S-a uitat peste umăr:
Ți-ai dorit cu orice preț acești pereți? Ia-i. Sunt ai tăi.
Ușa s-a închis. Ilinca a rămas încremenită, strângând la piept hârtia rece. A câștigat! Are totul! Și brusc a înțeles că, de fapt, a pierdut tot
***
Au trecut mulți ani.
Tatăl și Ecaterina sunt împreună și acum. Ilinca îi vede uneori pe la piața centrală sau prin parcul Valea Morilor. De cele mai multe ori, tatăl ei și Ecaterina merg ținându-se de mână. El a încărunțit, dar ochii îi sclipesc de fericire când îl privește Ecaterina.
Ilinca trăiește singură.
Într-un apartament cu trei camere, mobilat modern și renovat cu bani buni.
În weekend se duce la casa de la țară. Totul în ordine, totul conform așteptărilor.
Numai fericirea s-a rătăcit pe undeva
Își dă seama azi că tatăl i-a lăsat apartamentul nu din supărare sau răzbunare. I-a dat exact ceea ce ea a ales: ziduri în loc de oameni, acte în loc de iubire.
A dat la schimb un tată, pentru trei camere și o casă la țară. Iar această realizare e cea mai grea moștenire pe care o poate primi cineva vreodată.
Morala: Fericirea nu stă în lucrurile pe care le aduni, ci în oamenii pe care-i iubești și nu-i pierzi din cauza orgoliului.
