Tatăl de duminică
De la o duminică la alta, Pavel doar trăia – fără vreo bucurie, doar existând. Șase zile pline de gol, iar apoi o zi de viață adevărată. Și chiar și acea zi era măsurată cu strictețe, cu telefoane și un program impus de fosta lui soție, Elena, cu doi ani în urmă. De la ora zece la ora șase. Fără întârziere. Fără fast-food. Fără cadouri pur şi simplu. Pentru că el, Pavel, era doar o funcție. Tatăl de duminică.
Fiica lui, Cătălina, îl întâmpina mereu la scara blocului cu fața împietrită, ca un gardian al regulii. Din privirea ei citise de atâtea ori: Ai întârziat două minute sau Astăzi mergem la film, conform planului.
Mergeau la cinema, în parc, stăteau la o cafenea. Vorbeau despre școală, despre filme, despre prietenele ei. Niciodată despre Elena. Niciodată despre ce se întâmpla după ora șase, când o ducea acasă, iar Cătălina, fără să se întoarcă, mergea direct la lift la mama şi la noul ei soț, Dumitru.
Dumitru era un tată adevărat. Locuia cu ele. O ajuta la teme. Le ducea la vila lui de la țară în weekenduri. Cătălina și el aveau glume comune, fotografii împreună pe rețelele de socializare. Pavel se uita la pozele acelea, pe ascuns, noaptea, și simțea că fură o altă viață.
Încerca să comprime toată dragostea de tată strânsă într-o săptămână în cele opt ore ce îi erau permise. Nu reușea – totul era forțat, nefiresc.
Găsea cu greu cuvintele:
Ai nevoie de ceva?
Cătălina ridica din umeri:
Am tot ce-mi trebuie.
Iar acel am tot ce-mi trebuie îl durea mai rău decât orice reproș. Însemna: am casă, am familie. Tu ești în plus.
***
Totul s-a prăbușit într-o zi de marți.
A sunat Elena. Vocea ei, de obicei rigidă și calmă, era obosită, subțire.
Pavel… Vreau să vorbesc despre Cătălina. I s-a găsit… o suspiciune de tumoră. Malignă. Are nevoie de o operație dificilă. Costă mult și nu avem destui bani.
Lumea lui s-a redus la punctul din receptor. Elena i-a explicat, adunându-și forțele, că ea și Dumitru au economii, dar nu suficient. Vând mașina. Caută soluții. Nu cerea nimic. Îl informa, ca pe un partener de suferință.
Pavel a lăsat totul și a fugit la Spitalul Municipal. A găsit-o pe Cătălina, mică, speriată, în pijama albă de spital. Inima i s-a sfărâmat.
Lângă ea, pe un scaun, Dumitru îi ținea mâna. Îi vorbea încet, cu vocea lui calmă. Cătălina îl privea ca și cum ar fi căutat putere în ochii lui.
Pavel n-a avut loc în acea încăpere. Tatăl de duminică, într-o zi de lucru, era străin.
Tată… zâmbi slab Cătălina.
Acel tată i-a adus lacrimi în ochi. A pășit înainte, și tot ce a putut face a fost să-i mângâie stângaci părul:
Va fi bine, puișor.
Cuvinte goale, de serviciu…
Elena stătea lângă fereastră, privind în depărtări. A spus doar atât:
Dacă poți să ajuți cu bani…
Pavel putea.
Avea o singură valoare chitara lui de colecție, un Gibson din 1972.
Visul tinereții, cumpărat cu greu, pe mulți lei.
A vândut-o pe jumătate din cât valora, pe repede înainte. A trimis banii Elenei, anonim. Nu voia mulțumiri. Nu voia ca Cătălina să creadă că dragostea lui e de măsurat în bancnote. Să creadă că Dumitru a aranjat totul. Dumitru are dreptul să fie erou. El, Pavel, are doar obligația.
***
Operația era programată pentru joi. Miercuri seara a venit la spital, incapabil să stea acasă.
În salon era Elena. Dumitru plecase să rezolve ceva. Cătălina stătea semitrează, cu ochii închiși.
Mamă, a spus încetișor, roagă-l pe doctorul de dimineață să nu mai spună bancuri. Sunt proaste.
O să-l rog, a răspuns Elena.
Și… spune-i lui tata Dumitru să nu-mi citească despre planuri de afaceri. Mă plictisesc.
O să-i spun.
Pavel a rămas după perdea, ezitând să intre. A auzit cum Cătălina a tăcut, apoi, și mai încet:
Pe tata… adevărat… roagă-l să vină. Să stea lângă mine. Să nu spună nimic. Să-mi citească, cum făcea odată… Hobbitul.
Pavel a încremenit. Inima lui îi bătea în gât, nu în piept.
Cum făcea odată …
***
Așa era înainte de divorț. Seara îi citea povești, schimba vocile piticilor și elfilor.
Elena a ieșit în hol, l-a văzut și i-a făcut semn spre salon:
Intră. Dar nu sta mult. Are nevoie de liniște.
Pavel a pășit, s-a așezat pe scaun lângă pat. Cătălina a deschis ochii.
Salut, tată.
Salut, puiule. Hobbitul?
Da.
Nu avea cartea la el. A căutat textul pe telefon. Și a început să citească.
Cu voce joasă, monotonă, sărind din loc în loc, greșind cuvinte. Nu schimba vocile. Pur și simplu o citea. Ochii i se împăienjeniseră, literele dansau. Simțea cum slăbește strânsoarea mâinii ei în mâna lui.
A citit o oră, poate două. Până când vocea i s-a stins. Până când a simțit că ea a adormit. A încercat să-i ia mâna, dar Cătălina a strâns-o în somn.
Și atunci, privind chipul ei obosit și adormit, Pavel și-a permis ce nu-și permisese nicicând. S-a înclinat și, șoptind doar pentru pereți, a spus:
Iartă-mă, fiica mea. Pentru tot. Te iubesc mult. Ține-te, pentru mine. Tatăl tău de duminică.
Nu știa dacă l-a auzit. Spera că nu.
***
Operația a durat mult. Pavel a stat pe hol, față în față cu Elena şi Dumitru. Ei erau împreună.
El singur.
Dar singurătatea lui nu mai era goală. Era plină de lectură și căldura mâinii fiicei sale.
Când medicul a ieșit și a spus că totul a decurs bine, tumoră benignă, Elena a izbucnit în plâns, lipită de umărul lui Dumitru.
Pavel s-a dus la fereastră, şi-a strâns pumnii ca să nu strige de ușurare.
***
Cătălina s-a simțit mai bine. Într-o săptămână a ajuns într-un salon obișnuit.
Dumitru, tatăl adevărat, s-a ocupat de doctori și de tot ce era practic.
Pavel venea seara. Citea. Tăcea. Uneori priveau împreună seriale.
Într-o seară, când a vrut să plece, fiica l-a oprit.
Tată.
Sunt aici.
Știu că tu ai dat banii. Mama nu a spus, dar am auzit-o certându-se cu Dumitru. El voia să vândă partea lui din firmă, dar mama i-a zis că nu poate, că tu ai dat deja tot, că ai vândut chitara.
El nu a spus nimic.
De ce ai făcut-o? a întrebat ea. Noi… nu mai suntem împreună…
Voi sunteți familia mea, i-a răspuns Pavel. Asta nu se negociază.
Cătălina l-a privit mult timp. Apoi a întins o mână. Pe palmă stătea un semn de carte, vechi, de carton, cu litere de copil Pentru tata, de la Cătălina.
Îl făcuse cu ani în urmă…
L-am găsit într-o carte veche, când am venit acasă în weekend. Ține-l. Să nu pierzi niciodată pagina…
Pavel a luat semnul de carte. Cartonul era cald, încă, de la mâna ei.
Tată, a spus ea, vocea devenind hotărâtă și matură. Nu ești doar de duminică. Ești pentru totdeauna. Înțelegi?
El n-a putut răspunde. Doar a dat din cap, strângând semnul de carte.
A ieșit repede pe hol. Căci bărbații, chiar și cei de duminică, nu plâng în fața fiicelor…
Ei doar înnebunesc de bucurie și durere, ascunși undeva, cu cheia cartonată a trecutului pe care îl descoperă, de fapt, în prezent.
***
Duminica următoare Pavel a venit la nouă, nu la zece. Și a plecat târziu, mult după ora șase.
Au stat împreună, privind orașul liniștit pe fereastră. Fără niciun program anume.
Doar pentru că el e tatăl Cătălinei.
Pentru totdeauna…
