A fost odată ca niciodată, într-un mic orășel din inima Moldovei, povestea vieții mele, pe care acum, la cei 57 de ani ai mei, o privesc cu nostalgie. Zilele trec, iar recent am sărbătorit încă o aniversare, doar eu și mama mea, draga Viorica. Ea are 86 de ani și încă este temelia casei noastre. A rămas lângă mine toată viața, pentru că rudele ne-au părăsit demult, iar prieteni nu am apucat să-mi fac.
Nu m-am măritat niciodată și nici copii nu am. Așa a fost soarta mea, destul de ciudată, dar nu mă plâng. Locuim amândouă într-o casă mică din Chișinău, ne sprijinim una pe cealaltă și ne împărțim puținul pe care îl avem. Mama mea, deși fragilă, nu se lasă doborâtă de ani și încă își face plimbarea prin parcul central, mândră ca o floare de primăvară.
Deși sunt pensionată, lucrez încă la biblioteca locală pentru că pensia noastră de 2100 lei moldovenești nu ne ajunge pentru o viață lipsită de griji. Cu toate greutățile, nu-mi pierd curajul și mă bucur de fiecare clipă pe care o petrec cu mama mea. Sunt mulți care au mai puțin, fără casă, fără familie și fără bani.
Seara, după apus, ne așezăm la masa din bucătărie, bem un ceai de sunătoare, croșetăm șosete pentru copiii de la orfelinat și urmărim filmele vechi românești care ne amintesc de tinerețe. În weekend, fac mereu cozonac și îi chem pe vecinii noștri tanti Eugenia și moș Gheorghe să ne țină companie la povești. Ei ne împărtășesc bucuriile și necazurile familiilor lor, iar eu mă bucur sincer pentru fericirea lor.
Mă rog ca norocul și liniștea să nu ne părăsească, eu și mama mea. Așa trece timpul nostru, tihnit și senin. Sper ca această viață simplă să nu se schimbe prea curând și să ne fie dată cât mai multă vreme împreună, să fim una pentru cealaltă, așa cum am fost întotdeauna.
