Era liniște, nici un suflu de vânt, nici foșnet de frunze, nici cântec de păsări, ca și cum natura însăși rămăsese în nemișcare, într-un veșnic repaus. Oamenii stăteau și ei tăcuți în jurul sicriului deschis și al mormântului gata săpat. Maria îl ținea pe tatăl ei de braț. Acesta părea pierdut, cu umerii plecați, privind concentrat spre mama.
Puțin mai încolo se aflau prietenii părinților: Margareta și soțul ei, Victor. Maria îi cunoștea din copilărie, îi striga pe nume. Margareta își ștergea frevent ochii cu un batist, iar soțul ei privea dincolo de sicriu, undeva în depărtare. În fața Mariei și a tatălui ei stăteau trei colegi de serviciu ai mamei, cu nasul roșu și ochii umflați de plâns. Mai erau și alți oameni pe care Maria nu-i mai văzuse niciodată. Dar dacă veniseră, înseamnă că o cunoșteau pe mama.
Nimeni nu mai venea să-și ia rămas bun, să le exprime condoleanțe. Toți făcuseră asta deja la morgă, unde avusese loc și slujba. Rămăseseră doar să aștepte sfârșitul ceremoniei.
Maria zări doi mormântari. Unul, probabil șeful, părea să aștepte doar semnalul. O privire întrebătoare: „E timpul?” Maria încuviință ușor. Da, era timpul. Cei doi se mișcară, luără capacul rezemat de copac și se apropiră de sicriu.
„Toți și-au luat rămas bun? Închidem,” spuse șeful. Dar atunci se auzi o voce liniștită, dar autoritară:
„Așteptați!”
Toți cei prezenți întoarseră capul spre vorbitor. Un bărbat înalt, cu umeri lați, îmbrăcat într-un lung palton negru și cu pălărie cu boruri, se apropie de sicriu. Mormântarii rămaseră pe loc, ținând capacul. Străinul puse două trandafiri albi și-și acoperi mâinile mamei, cele încrucișate pe piept, ca și cum ar fi vrut să le încălzească. Rămase așa câteva minute, în timp ce ceilalți se uitau la el, nedumeriți. Unul dintre mormântari tuși, grăbind momentul. Necunoscutul își retrase mâna și se dădu la o parte. În sfârșit, sicriul fu închis, fixat cu șuruburi și coborât în groapă. Maria aruncă prima un pumn de pământ.
Cât timp mormântarii umpleau gropa cu lopățile, Maria căută cu privirea străinul cu pălăriaDar omul acela dispăruse la fel de tăcut cum apăruse, lăsând în urma lui doar un mister pe care Maria nu avea să-l dezlege niciodată.
