Telefonul a sunat noaptea, trezind-o din somn. Era fostul soț. De ce uitase să-l pună pe silentios? În loc de „Alo”, a căscat cu zgomot, ca să știe că o trezise. S-a scuzat lung, vorbea monoton despre vreme, muncă și știrile de la televizor. O pregătea pentru ceva, o încălzea. Larisa nu l-a grăbit, nici nu i-a răspuns. Uneori dădea din cap, de parcă ar fi putut să o vadă.
Și părea că chiar o vedea. Cincisprezece ani de căsnicie îi dăduseră abilități supranaturale. S-a dus în bucătărie în chiloți, a pus telefonul pe difuzor, l-a lăsat pe masă și a deschis frigiderul. Rafalele lui goale erau murdare de mult timp, păreau ofensate. Pe ușă stătea o sticlă de vin și lângă ea, împachetat într-un triunghi de plastic, o bucățică de brânză din magazin.
— Ce mai face Ancuța?
La numele fiicei, a trebuit să reacționeze:
— Tu n-ai vorbit cu ea?
— Ba da, a vorbit repede fostul, joi am discutat. A zis că-i bine. „Înflorește și miroase” — a râs el — și că pleci o săptămână din țară, în concediu. Te-ai îmbogățit, mămică? Unde pleci? Și elevii tăi? I-ai lăsat în vacanță?
A luat o înghițitură direct din gâtul sticlei, a pus telefonul la ureche ca microfonul sensibil să nu-i audă mâna tremurând când sticla lovea paharul. A înghițit, și-a adunat puterile și a zâmbit cu forță:
— M-am săturat de toate. Am dreptul la o săptămână sub palmieri, lângă mare. Nu plec imediat. Mai am o lună la dispoziție. Ești gelos?
— Desigur — pauză — nu. Fostul s-a băgat în jocul lor vechi.
— Îți voi aduce — pauză — nimic. Larisa s-a relaxat. — Ce voiai, de fapt?
— Mi-e rușine să te rog, dar am niste cheltuiri neprevăzute. Împrumuți o sută de lei până la sfârșitul lunii?
— Mmm… — a tăiat o bucățică de brânză și a pus-o pe limbă ca pe o bomboană. — Ce cheltuieli, dă-mi voie să întreb?
— Am cunoscut o femeie. O femeie bună. Foarte bună.
O ciudată și irațională gelozie i-a strâns gâtul:
— Atunci întreab-o pe ea! — În minte i-a apărut o imagine: fostul soț, acum douăzeci de ani, înalt și slab, cu o bretonă lungă după moda vremii despicându-i fața în două, zâmbetul pieziș, colțul ascuțit al unui dinte vizibil — și lângă el nu ea, ci o femeie străină, într-o mini fustă și cu ruj roșu.
— Lăli, ce s-a întâmplat? — vocea lui s-a schimbat, devenind familiară, iubită. Gâtul i s-a înțepenit de emoție, ochii i se umplură de lacrimi, era pe punctul de a plânge.
— Nimic. N-am dormit suficient. Scuză-mă. Îți trimit acum. O zi bună.
Cât a bâjbâit prin aplicația bancară, a primit un mesaj de la Constantin:
— Bună dimineața, dragă! E o zi minunată. Vrei să facem un picnic la lac? Pot să trecu pe la tine la 15:00.
— Și tu la fel! Dați-vă dracului odată cu toții! — furia a scos niște lacrimi stupide. A turnat vin în pahar, a băut, a mestecat brânza. S-a dus în hol la oglinda mare, și-a pus mâna pe zona dintre dantelă neagră a lenjeriei și pielea albă, fără să îndrăznească să atingă micul nodul din zona inghinală, acolo unde toți se bărbieresc fără să se uite. Nu se schimbase nimic. Era acolo. Apoi a mers la duș, s-a frecat cu prosopul până a înroșit pielea, șampon de două ori, mască, creme, uscător. A pornit laptopul. Au început să sosească mesaje de pe rețelele sociale. S-a îmbrăcat într-un tricou.
A deschis primul mesaj care i-a sărit în ochi:
— Bună ziua! Aș dori să învăț germană de la zero. Mai aveți locuri libere? Cum se poate plăti?
Mâinile știau ce să scrie. Rutina o făcea să se simtă puternică. Trimițând răspunsul, a dat accidental click pe poza de profil și a văzut oboseala și singurătatea din ochii acelui străin. A tresărit.
— De câte ori pe săptămână doriți să facem orele? Și trebuie să vă avertizez că nu voi fi disponibilă între 1 și 10. Poate niciodată, pentru că voi muri — a scris și apoi a șters până la „nu voi fi disponibilă”.
A răspuns imediat:
— De trei ori pe săptămână. Sunt flexibil la ore. Lucrez de acasă. Mă pot adapta.
— Astăzi la 17:00, ora Berlinului?
— Perfect.
Ancuța a sunat când supa asiatică era aproape gata. În trecut, acest bulion de pui îl numeau „de mahmureală”.
— Mămică, ești bine?
— Perfect. Mănânc. Mă distragi. — a mormăit din cauza fricii.
— Mergem la plajă. M-a sunat tata. Nu i-ai prea plăcut… — se auzea zgomotul orașului, mașinile și o anxietate subtilă.
— Nu-i plac de cinci ani.
— Dacă faci glume, înseamnă că ești bine. Nu greșesc?
— Copilul meu, ce faci? Mi-e dor de tine.
— Și mie!
Au vorbit despre nimicuri. Împreună, prin telefon, au întâlnit prietenii, au mers cu metroul până la plajă, și-au căutat locul pe nisip. Soarele spaniol străbătea norii, valurile se loveau de țărm. Marea acoperea tot ce era rău. Au închis, fiecare rămânând cu amintirea acelor clipe frumoase. Larisa s-a uitat la ceas. Aproape cinci. Încă era acolo, aurie și zglobie, lângă fiica ei, când a pornit laptopul mecanic. Și apoi, ca într-un ger cumplit, s-a aruncat în video-conferință cu noul elev, cel care se declarase „flexibil”. Ochii! Prima scufundare. Înăuntru! Până la străpungerea măruntaielor! Până la durere, până la spasm.Și când s-a uitat în ochii lui, a simțit că viața, în sfârșit, s-a întors la ea.
