Un dar târziu Autobuzul a smucit ușor, iar Ana Petrovna s-a prins cu ambele mâini de bara zimțată, simțind sub degete plasticul uzat care ceda ușor. Plasa cu cumpărături i-a lovit genunchii, merele foșnind abia perceptibil înăuntru. Stătea lângă ușă, numărând în gând stațiile până la a ei. În ureche îi șuierau subtil căștile, dar nepoata rugase să nu le închidă: „Bunica, cine știe, poate te sun”. Telefonul, greu ca o piatră, stătea în buzunarul exterior al genții. Ana Petrovna tot așa a verificat încă o dată dacă fermoarul e tras la capăt. Își imagina deja rutina: cum va păși în apartament, va pune plasa pe taburetul din hol, își va schimba pantofii, va atârna frumos paltonul și își va așeza eșarfa pe raft. Apoi va despacheta cumpărăturile, va pune supa la fiert. Seara, fiul va veni să ia caserolele. El e la schimb, n-are timp să gătească. Autobuzul a încetinit și porțile s-au deschis larg. Ana Petrovna a coborât cu grijă, ținându-se de balustradă, și a pornit spre blocul ei. În curte, copiii alergau după minge, o fetiță cu trotineta era cât pe ce s-o atingă, dar s-a abătut la timp. De la intrarea blocului venea miros de mâncare de pisici și fum de țigară. În hol a lăsat plasa, și-a scos pantofii, împingându-i din obișnuință cu vârfurile spre perete. Paltonul, pe cui; eșarfa, pe raft. În bucătărie a aranjat marfa: morcovii cu celelalte legume, puiul la frigider, pâinea la dulap. A luat o oală, a turnat apă până a acoperit-o palma. Telefonul a vibrat pe masă. Ana Petrovna și-a șters mâinile pe prosop și l-a tras mai aproape. — Da, Sasha — a spus, aplecându-se spre telefon, ca să-și audă mai bine fiul. — Mamă, salut. Cum ești? — glasul lui era grăbit, pe fundal cineva îi cerea ceva. — Bine. Fierb supa. Treci pe la mine? — Da, ajung pe la două. Uite, mamă, iar avem de dat bani la grădiniță, pentru reparații. Poți să… — s-a oprit o clipă. — Ca și data trecută. Ana Petrovna deja întindea mâna spre sertarul cu acte, unde ținea carnetul ei gri de cheltuieli. — Cât trebuie? — a întrebat. — Dacă poți, trei mii. Toată lumea pune, dar… știi cum e. Greu acum. — Înțeleg, — a zis. — Îți dau. — Mulțumesc, mamă. Ești de aur. Vin diseară să iau bani. Și supa, favorita mea. La sfârșitul convorbirii, apa din oală dădea în clocot. Ana Petrovna a pus puiul, sare, o frunză de dafin. S-a așezat la masă și a deschis carnetul. La „pensie” era scrisă suma, caligrafic, cu pixul. Sub — facturi, medicamente, „nepoți”, „neprevăzute”. A adăugat „grădiniță” și suma, poposind cu pixul o secundă. S-a strâns socoteala, nu rămânea cât ar fi vrut. Dar nici tragedie nu era. „Lasă, trecem noi și peste asta”, s-a gândit, închizând carnetul. Pe frigider era prins un magnet cu calendar. Dedesubt, o reclamă: „Casa de Cultură. Abonamente la sezon. Muzică clasică, jazz, teatru. Reduceri pentru pensionari”. Magnetul era de la vecina Tamara, când îi adusese plăcintă de ziua ei. De câteva ori gândul ei s-a oprit la acea reclamă, în timp ce aștepta să fiarbă ceaiul. Azi privirea i s-a lipit din nou de cuvântul „abonamente”. Și-a amintit de tinerețe, când mergea cu prietena la Filarmonică. Biletele nu costau mult, dar stăteai la coadă. Înghețau pe vânt, glumeau, râdeau. Avea părul lung, strâns mereu în coc, rochia cea bună, încălțările singure cu toc. Acum vedea doar cu ochii minții sala — n-a mai intrat acolo de ani. Nepoții o duc la matinee pentru copii, dar e altceva: acolo agitație, cronțăit de popcorn, tropot pe scaune. Aici… nici nu mai știa ce concerte se dau. Și cine vine. A dat jos magnetul, l-a întors. Pe spate: o adresă de internet și un număr de telefon tipărit mărunt. Website-ul nu-i spunea nimic, dar la telefon… A pus magnetul la loc, gândul însă n-o părăsea. „Prostii — și-a zis. Mai bine pun deoparte pentru geaca nepoatei. Crește, toate-s scumpe.” S-a ridicat, a dat focul mic la oală. A revenit la masă, dar carnetul nu l-a mai deschis. În schimb a scos din sertar vechiul plic „pentru zile negre”. Bancnotele strânse de câteva luni. Nu multe, dar de nevoie ajungeau și pentru reparația mașinii de spălat, și pentru analize. Degetele răsfoiau banii, mintea îi repeta reclama de pe magnet. Seara a venit fiul. Și-a agățat geaca de spătar, a scos caserolele din pachet. — O, borș! — s-a bucurat. — Mamă, ca de obicei. Ai mâncat? — Am mâncat, am mâncat. Pune-ți! Banii sunt pregătiți — a scos plicul, i-a numărat cu răbdare. — Ai putea să scrii ce rămâne — a zis el, luând banii. — Să nu rămâi fără. — Scriu, — a spus ea. — Totul la linie. — Ești economista noastră, — a zâmbit. — Sâmbătă vii la noi din nou? Trebuie să mergem cu Tania la cumpărături, n-are cine sta cu copiii. — Vin, — a dat din cap ea. — Ce treabă mai am eu? El a mai povestit de serviciu, de șef, de reguli. În hol, încălțându-se, s-a întors: — Dar tu, mamă, ce-ți mai iei pentru tine? Tot numai la noi și copiii te gândești… — Am de toate, — a zis ea. — Ce mi-ar mai trebui mie? El a ridicat din umeri: — Cum știi tu. Vin pe la tine săptămâna viitoare. După ce ușa s-a închis, liniștea s-a așternut. Ana Petrovna a făcut vasele, a șters masa. Apoi iar a privit magnetul. În minte i-au răsărit vorbele lui: „Tu, personal, îți mai cumperi ceva?” Dimineața, s-a trezit și a rămas mult pe spate, privind tavanul. Nepoții erau la grădiniță și școală, fiul la muncă. Nu trebuia să vină nimeni până seara. Zi liberă, aparent, dar plină de treburi: flori de udat, podele, ziare vechi de aranjat. A făcut sportul cum îi arătase doctorul. A pus ceaiul, și-a pus ceai în cană. Până fierbea apa, iar a luat magnetul de pe frigider. „Casa de Cultură. Abonamente…” A luat telefonul și a format numărul scris mărunt. Inima i se zbătea ceva mai repede. După mai multe sonerii, o voce feminină i-a răspuns: — Casa de Cultură, casa de bilete, vă ascult. — Bună ziua… voiam să întreb de abonamente. — Desigur. La ce ciclu sunteți interesată? — Nu știu… Ce aveți? Doamna a enumerat: orchestră simfonică, muzică de cameră, „seri romanțioase”, programe pentru copii. — Pentru pensionari, avem reducere, — a adăugat. — Dar abonamentul tot e ceva… Sunt patru concerte. — Dar separat? — a încercat Ana Petrovna. — Se poate, dar mai scump. Abonamentul e mai avantajos. Ana Petrovna și-a imaginat cifrele din carnet, plicul din sertar. A întrebat cu grijă cât e, și suma a picat greu, ca și cum ar fi tras în jos totul. Se putea, dar rămânea puțin „pentru zile negre”. — Vă gândiți, — i-a spus doamna. — Dar se duc repede abonamentele. — Mulțumesc… — a zis Ana Petrovna și a închis. Ceainicul deja șuiera. Și-a turnat ceai, s-a așezat, a deschis carnetul. Pe o pagină nouă a scris: „Abonament”. Lângă — suma. „Patru concerte”. A calculat: în rate lunare nu părea dezastruos. Poate mai puțin dulce, să se tundă singură… Și atunci i-au apărut în față fețele nepoților. Cel mic voia un nou lego, cea mare — pantofi de dans. Fiul și nora offtau cu ipoteca… Iar dorința ei părea nepotrivită, parcă ar fi mers nu la concert, ci la ceva rușinos. A închis carnetul, fără să decidă. S-a apucat de spălat pe jos, de sortat haine, de întins la calorifer. Dar gândul tot la sală stăruia. După prânz a sunat interfonul. Tamara, vecina, cu un borcan de castraveți murați. — Ia-i, nu mai am unde pune. Ce mai faci? — Trăiesc, — s-a înveselit Ana Petrovna. — Uite, mă gândesc… A ezitat. Ciudat să zici cu glas tare. — La ce? — La concert, — a bâiguit ea. — Avem aici abonamente la Casa de Cultură. În tinerețe mergeam la Filarmonică. Acum mă tot uit, dar e cam scump. Tamara a ridicat sprâncenele. — Da’ ce mă întrebi pe mine? Treaba ta dacă vrei. Poftești? Du-te! — Banii… — a început Ana Petrovna. — Banii, banii! — a dat din mână Tamara. — Toată viața ai dat la alții. Uite, fiului iar i-ai dat? Ai dat! La nepoți? Le iei cadouri! Da’ pentru tine? Șalul ăla vechi, ai același palton de ani… Odată nu poți da și pentru sufletul tău? — Nu odată, — a murmurat Ana Petrovna. — Am mai fost, pe vremuri. — Vremuri când inghețata era 2 lei — a zâmbit Tamara. — Acum e altă lume. Nu ceri tu de la ei. Sunt ai tăi banii. — Oricum or să zică că-s prostii — a șoptit Ana Petrovna. — Mai bine pentru nepoți. — Și nu le spune, — a dat din umeri Tamara. — Zici că ai fost la policlinică! Dar de ce să te ascunzi? Nu mai ești copil. „Nu mai ești copil” i s-a părut Ana Petrovnei un ghimpe de rușine și revoltă… Au mai povestit. După ce a plecat vecina, Ana Petrovna a luat din nou telefonul și, cât nu s-a răzgândit, a zis la casă: — Doresc abonament la „seri romanțioase”. I-au explicat: să vină personal, cu buletinul. A scris adresa și programul, a prins bilețelul cu magnetul pe frigider. Inima îi bătea ca după alergat. Deseară, nora a sunat: — Ana Petrovna, sâmbătă sigur puteți? Trebuie să mergem la mall, au reduceri la electrocasnice! — Pot, — a zis ea. — Mulțumim mult! Vă aducem ceva în schimb: ceai, prosoape? — Nu, — a zis. — N-am nevoie de nimic. Apoi a privit iar la frigider: casa de bilete era deschisă până la șase. Deci… să pornească mai devreme, să nu se grăbească. Noaptea a visat sala: scaune moi, lumini, oameni în negru. Era undeva la mijloc, cu un program în mână, temătoare să nu deranjeze. Dimineață, senzația stranie a revenirii. „Ce mi-a trebuit să mă preocup? Atâtea bătăi de cap…” Dar foaia cu adresă era tot acolo. După micul dejun și-a scos paltonul cel bun, l-a scuturat, a verificat nasturii. Eșarfa călduroasă, pantofi comozi. În geantă: buletinul, portofel, ochelari, pastilele și apa. Înainte de a ieși a stat pe taburetul din hol, o clipă liniștită să-și ia pulsul: capul nu se învârtea, picioarele mergeau. „Mă descurc”, și-a zis și a tras ușa. Până la stație era aproape, dar a mers încet, numărând pașii. Autobuzul a venit rapid, un tânăr i-a oferit locul. I-a mulțumit și s-a așezat. Casa de Cultură — două stații de centru. Clădire cu coloane, afișe pe fațadă. La intrare — femei în discuție; înăuntru, miros de praf, lemn vechi, și dulcele bufetului. Casa de bilete, la dreapta. Femeia de după geam avea voce plăcută. Ana Petrovna și-a dat actul, a spus ce vrea. — Pentru pensionari avem reducere. Sunteți norocoasă, încă sunt locuri bune la mijlocul sălii! I-a arătat schema. Ana Petrovna n-a înțeles mare lucru, doar a dat din cap. Când a venit vorba de plată, mâna îi tremura. A scos banii, voia să spună că poate nu, să vină altădată. Dar coada din spate murmura, cineva a tușit, așa că i-a lăsat pe tejghea. — Abonamentul dumneavoastră, — a spus casiera, întinzându-i cartonul lucios. — Primul concert în două săptămâni. Să veniți mai devreme, să vă găsiți liniștită locul. Abonamentul era neașteptat de frumos: pe copertă, fotografia scenei; înăuntru, programul caligrafic. A pus abonamentul cu grijă în geantă, între buletin și carnetul cu rețete. Ieșind, a simțit o moleșeală la picioare. S-a așezat pe banca de la intrare, a băut un pic de apă. Doi adolescenți fumau, povesteau despre o muzică de care nu auzise niciodată. A ascultat spusele lor de parcă erau într-o limbă străină. „Iată, — a gândit. — L-am cumpărat. Nu mai pot da înapoi.” Două săptămâni au trecut ca de obicei: nepoți bolnavi, fiert compot, verificat termometre. Fiul aducea cumpărături, lua caserolele. De câteva ori era să-i spună de abonament, dar s-a răzgândit. În ziua concertului s-a trezit devreme. Avea emoția examenelor. A lăsat totul pregătit pentru cină; a sunat fiul: — Nu-s acasă diseară, să anunțați dacă e ceva, din timp. — Dar unde? — a întrebat el surprins. A ezitat. Să mintă nu vroia, dar să spună… — La Casa de Cultură. La concert. Pe linie a fost liniște. — Concert? Mamă, ție îți trebuie? E acolo aglomerație, tineret… — Nu e discotecă. Sunt romanțe. — Cine te-a chemat? — Nimeni. Mi-am cumpărat eu abonament. Iară tăcere. — Mamă… chiar? Acum, în vremurile astea… acei bani… știi tu. — Știu, — l-a întrerupt. — Dar sunt banii mei. A sunat neașteptat de ferm. Strângea telefonul, așteptând o răbufnire. — Bine, — a răsuflat fiul. — Cum vrei. Dar să nu zici că rămâi fără. Și să nu răcești… La vârsta ta… — La vârsta mea pot sta în sală să ascult muzică — a zis clar. — Nu urc pe munte. El a răsuflat mai moale. — Bine. Dar să suni când ajungi. Să nu stau cu grijă. — O să sun, — a promis ea. După convorbire a mai stat mult privind la abonament. Îi tremura mâna. Avea senzația că făcuse ceva obraznic, aproape rușinos. N-o mai putea întoarce. Spre seară, s-a aranjat: rochia albastră cu guler, dresuri bune, pantofii pe toc mic. Părul l-a pieptănat cu grijă, a netezit firele rebele. Afară deja se lăsa înserarea. Vitrinele licăreau, oameni mulți la stație. Strângea geanta la piept, cu abonamentul, buletinul, batiste, pastile. Autobuzul era plin. Cineva i-a călcat pe picior, dar și-a cerut scuze. A ținut bara, numărând stațiile. Când a auzit anunțul, s-a strecurat spre ușă. La intrarea în Casa de Cultură, public amestecat: bătrânei, doamne mai tinere, și câțiva tineri în blugi. Ana Petrovna s-a simțit mai puțin stânjenită. Nu era cea mai bătrână. La garderobă și-a lăsat paltonul, a primit bilet, a urmărit săgeata spre „Sală”. Înăuntru, doar câteva becuri pâlpâiau deasupra rândurilor. La intrare, o doamnă verifica biletele. — Șase, loc nouă, — a spus ea, arătând pe bilet. — Mergeți pe acolo. Ana Petrovna și-a făcut loc printre oameni, găsind poziția. S-a așezat, geanta pe genunchi, inima-i bătea puternic, dar nu de frică, ci de emoție. Cei din jur citeau programul. Și ea a deschis, plimbând degetul pe titluri. Unele romanțe nu-i spuneau nimic, dar jos a văzut numele compozitorului pe care-l asculta la radio cândva. Lumina s-a stins treptat. Pe scenă a apărut prezentatoarea, a zis ceva. Ana Petrovna asculta, dar ideea principală era alta: era acolo, în sală, printre ceilalți, nu acasă la aragaz. Când au început primele acorduri, a simțit fiori pe șira spinării. Vocea solistei, adâncă și caldă. Versuri despre dragoste și drumuri, care nu-i mai păreau străine. Își amintea de alt oraș, altă vârstă, când ședea într-o sală asemenea, cu cineva, demult plecat. I s-au umezit ochii, dar nu a plâns. Doar a ținut strâns marginea genții, ascultând. Corpul i s-a destins, ritmul respirației s-a liniștit. Muzica umplea spațiul, iar viața ei nu mai părea doar o listă de datorii și restricții. La pauză, picioarele o dureau, spatele la fel. A ieșit în foaier să se dezmorțească. Lumea discuta programul, unii ciuguleau prăjituri, alții ceai la pahar de plastic. Ea și-a luat o ciocolățică mică, de obicei refuzată ca fiind „de prisos”. — Bună, — a zis cu voce tare, gustând. Lângă ea, o doamnă cam de vârsta ei, într-un costm deschis. — Frumos concert, nu? — i s-a adresat. — Da, — a zâmbit Ana Petrovna. — Nu am mai fost demult. — Nici eu,— a zis doamna. — Ba de copii, ba de grădină. Acum mi-am zis: dacă nu acum, când? Au discutat programul, artista, apoi a sunat clopoțelul și toată lumea s-a întors la locuri. Partea a doua a trecut repede. Ana Petrovna nu se mai gândea la bani, nu mai calcula fiecare număr de pe bilet. Doar asculta. La final, publicul a aplaudat mult. Și ea a bătut din palme până au început s-o doară. Afară, aerul era răcoros, proaspăt. Mergea spre stație cu o plăcută oboseală. Nu era euforie, nu era extaz, ci sentimentul că făcut ceva important pentru sufletul ei. Acasă, primul lucru: l-a sunat pe fiu. — Sunt deja acasă. Totul bine. — Cum a fost? — a întrebat el. — Nu ai răcit? — Nu, — a zis ea. — A fost… bine. El a tăcut, apoi: — Bine. Contează să fii tu împăcată. Dar ai grijă… avem de strâns pentru reparații. — Știu, — a zis ea. — Dar deja am abonament. Mai am trei concerte. — Trei?! — era surpris. — Dacă l-ai luat, du-te. Dar ai grijă de tine. După discuție a atârnat paltonul, a pus geanta la loc. În bucătărie și-a turnat ceai, s-a așezat. Abonamentul, ușor îndoit la colț, era în față. I-a trecut cu degetul peste litere, apoi a notat în calendar, cu pixul, datele concertelor. Le-a încercuit. Săptămâna următoare, când fiul a cerut din nou bani pentru alte chestii, ea a deschis carnetul, s-a uitat mult la sume. Și a zis: — Pot da doar jumătate. Restul îmi trebuie mie. — Pentru ce? — a întrebat el din reflex. Și ea s-a uitat la fața lui obosită, cearcănele de sub ochi. — Pentru mine, — i-a răspuns liniștit. — Și eu am nevoie de ceva. Voia să protesteze, dar a renunțat. — Cum vrei, mamă. În seara aia, singură, Ana Petrovna a scos albumul foto. Într-o poză — ea, tânără, în rochie deschisă, în fața Filarmonicii din alt oraș. În brațe — programul, pe chip — un zâmbet timid. S-a uitat mult la tânăra aceea, căutând asemănare cu reflexia din oglindă. Apoi a închis albumul și l-a pus la loc. Pe frigider, lângă magnet, a prins și un alt bilețel. Cu litere mari: „Următorul concert — 15”. Sub, mai mic: „Să nu uit să ies devreme”. Viața nu s-a schimbat radical: dimineața tot supă, tot rufe la spălat, tot la policlinică, tot cu nepoții. Fiul mai cere ajutor, și ea ajută, pe cât poate. Dar undeva înlăuntru era senzația că are și ea timpul ei, planurile ei mici, care nu cer scuze. Câteodată, trecând pe lângă frigider, pipăia bilețelul cu vârful degetelor. Și mereu apărea, încăpățânat, sentimentul acela liniștit: mai e vie, are încă dreptul să-și dorească. Într-o seară, răsfoind ziarul, a văzut anunț cu „Cursuri gratuite de engleză pentru seniori la Biblioteca municipală”. Înscrieri cu locuri limitate. A rupt anunțul și l-a pus pe birou, lângă abonament. Și-a turnat ceai, întrebându-se dacă nu-i prea îndrăzneț deja. „Întâi să-mi termin romanțele”, și-a zis. „Apoi văd.” A pus ziarul în carnet, dar gândul că poate să mai învețe ceva nou nu-i mai părea imposibil. Seara, înainte de culcare, s-a dus la fereastră, a tras perdeaua. Pe alee, sub lumini, un adolescent cu căști, un băiat lovea mingea de asfalt. Ana Petrovna stătea rezemată de pervaz, cu palma pe margine, și simțea cum i se răspândește în piept o liniște caldă. Viața curgea înainte, cu griji și lipsuri, dar printre ele era loc pentru patru seri în sală, și poate, pentru câteva cuvinte noi într-o limbă necunoscută. A stins becul de la bucătărie, s-a dus în cameră, a tras ușor plapuma. Mâine totul va fi exact la fel: piață, telefoane, gătit. Dar pe calendar era încercuit un cerc micuț, și asta schimba totul — chiar dacă nimeni, în afară de ea, n-o să observe.