Geanta cu rotile
— Mamă, eu sunt deja mare. Pot să fac o dată ceea ce vreau? — se împotrivea Ana.
Se certau de câteva zile, de când Ana îi spusese mamei sale că vrea să meargă o săptămână la Iași cu prietenul ei.
— Dar școala? Sesiunea e aproape.
— Învăț bine. O să recuperez. Te rog, mamă, — o ruga Ana cu glas subțire.
— Îl cunoști de abia o clipă. Și apoi ce? — Lidia nu mai avea cuvinte să o convingă pe fiică să renunțe.
— Dacă nu mă lași, plec de acasă și nu mă mai întorc niciodată, — strigă Ana, se aruncă pe canapea, îmbrățișă perna și se întoarse spre fereastră.
„Dacă chiar pleacă?“ Îi străbătu inima o gândire îngrijorată, care se transformă în panică. Fiica ei era sensul vieții sale, singura persoană dragă din lume. Nu putea s-o piardă.
— Mamă, tu ai fost mereu cum trebuie și ai rămas singură. Vrei să fiu și eu la fel? — Glasul Anei tremura de emoție.
— Dragă, ai tot timpul din lume, nu te grăbi… — spuse Lidia, dar știa că fiica ei e îndrăgostită și nu o ascultă.
Ana își ascunse fața în pernă și începu să plângă.
„Ce sunt eu, dușmanul propriului copil? Vremurile sunt altfel. Totul se întâmplă atât de repede. Poate dacă aș fi fost mai curajoasă pe vremea mea, dacă aș fi văzut mai repede cine e soțul meu, viața mea ar fi fost altfel.“ Lidia oftă.
— Bine. Du-te. Dar să mă suni în fiecare zi. Nu pot să-ți dau mulți bani. Știi că strâng pentru renovare, — capitulă Lidia, obosită de certuri.
Ana aruncă perna, sări și o îmbrățișă pe mama ei.
— Mămico, mulțumesc! Nu am nevoie de bani. Eugen are bani. Te sun în fiecare zi. De mai multe ori. Nu-ți face griji. Va fi bine, — ciripea ea fericită.
„Cum să nu-mi fac griji? O să ai și tu copilul tău, să văd cum nu-ți faci griji.“ Dar nu spuse nimic. Era inutil.
Fiica alergă în camera ei și ieși cu o geantă.
— Deja ai împachetat? Chiar ai fi plecat? — Înțelegerea o dură profund.
— Știam că mă vei lăsa. Îl sun acum pe Eugen. — Ana luă telefonul, dar în loc să sune, se apropie de mamă.
— Ai putea și tu să mergi undeva. La mătușa Mariana, de exemplu. Ce-o să faci singură acasă? Ești în concediu, — spuse Ana cu blândețe.
— O să-mi găsesc de lucru. Ai grijă acolo. Înțelegi la ce mă refer? — mormăi Lidia.
Starea ei sufletească era așa de grea încât ar fi vrut să urle.
— Mamă, sunt mare. Înțeleg totul. — Ana formă numărul prietenului ei.
Inima i se strânse. După conversație, Lidia înțelese că fiica ei urma să plece.
— Gata, mamă, taxiul mă așteaptă jos. — Ana își luă geanta și se îndreptă spre ușă.
Lidia o alergă.
— Mamă, nu mă întovărăși. Când mă urc în tren, te sun. Mă întorc peste o săptămână. — Ana o sărută pe obraz și, fără să vadă lacrimile din ochii mamei, ieși din apartament.
„Ei bine, a crescut, nu mai are nevoie de mine. Nici măcar să mă lase să o conduc.“ Lidia alergă în bucătărie și se uită pe fereastră. Jos stătea un taxi galben, lângă care un tânăr pășea nerăbdător. „Pare în regulă. Poate totul va fi bine. Nu poți să o protejezi de toate.“
Cu privirea tristă, urmări taxiul până dispăru, apoi se întoarse în cameră și se așeză pe canapeaua pe care stătuse Ana. Lacrimile îi umeziră ochii. „Iată, am rămas singură. Tăcere, pustiu. O să înnebunesc aici. Trebuie să mă obișnuiesc. Să te desparți de fiica mare e soarta tuturor mamelor.“
Și așa rămase mult timp, incapabilă să facă nimic. „Poate ar trebui să plec și eu undeva? La mare, de exemplu. E concediu. Nu mai e vară, dar e mai cald decât aici.“ Se duse în camera Anei, porni calculatorul și căută bilete.
Găsi un bilet ieftin pentru un zbor dimineața la Constanța. Fără să mai stea pe gânduri, cumpără biletul dus-întors pentru cinci zile. Se săturase să economisească la tot. Să stea acasă și să aștepte telefoanele fiicei? Săptămâna ar fi părut o eternitate.
Lidia începu să-și pregătească bagajele. În agitația și în ocuparea cu pregătirile, uită de grija pentru Ana. În seara aceea, Ana o sună și, într-o singură suflare, îi spuse că erau în gară, că totul era bine… Râsul ei fericit răsună la celălalt capăt, apoi închise.
După toate cele întâmplate, Lidia nu putea dormi. „Nu-i nimic, o să dorm în avion,“ se gândi ea, se ridică și, obosită de insomnie, chemă un taxi, își puse paltonul de toamnă și plecă spre aeroport.
Deși era dimineața devreme, aeroportul zumzăia ca un furnicar. Oamenii se îmbrățișau, alergau, vorbeau la telefon.
Trecu pe lângă un cuplu care stătea îmbrățișat în mijlocul holului. Fata, cu fața udă de lacrimi, îl privea în ochi pe băiat și repeta cu un glas fără viață:
— Promiți că te întorci? Mă iubești… — Suspină și-și ascunse fața în pieptul lui.
El îi șoptea ceva, atingând cu buzele părul ei umezit de zăpadă. Lidia întoarse capul. Era prea intim, prea emoționant.
După ce făcu check-in-ul, se așeză să aștepte îmbarcarea. Își aminti din nou de Ana. Fete prostești, se grăbesc, se tem că nu vor avea timp, se aruncă în dragoste ca în prăpastie. Câte despărțiri, mărturisiri, dezamăgiri le mai așteaptă în viață? Abia dacă vor avea lacrimi să plângă toate.
Și Lidia avusese o astfel de dragoste. Se aruncase și ea nebunește într-oLidia își șterse lacrimile, întoarse cheia în ușă și, în momentul acela, șoptitul telefonului îi aminti că viața, oricât de neașteptate, mereu dă o a doua șansă.
