Hai, măi, Ioano, nu fii așa zgârcită, ce te costă să-mi dai și mie doi castraveți? Oricum ți se fac prea mari la cât de mulți ai, ți-i mănâncă găinile. La mine au venit nepoțeii, au poftă de ceva proaspăt, nu fi harciog! Tot vecine suntem, gard în gard trăim!
Ioana se rezemă de gardul de sârmă ce despărțea loturile de la grădinile de la marginea Chișinăului. Zâmbetul ei larg părea smuls de la vreo soră de cruce, dar în mâna dreaptă ținea o farfurie de tablă plină deja pe jumătate cu căpșuni luate din straturile Irinei. Cu cealaltă mână se întindea, fără jenă, după coacăzele negre ce se revărsau pe partea Irinei.
Irina stătea în genunchi printre morcovi și smulgea buruieni mici. Se ridică încet, simțind cum o înțeapă mijlocul. Șterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei pline de pământ negru și o privi apăsat pe vecină. De trei veri tot același refren, de când ea și soțul ei cumpăraseră lotul și dintr-un pârloagă sălbatică făcuseră grădină de revistă.
Ioano, zise Irina calm, dar răspicat. Ai și tu căpșuni, am văzut. De ce nu-ți culegi?
Ce să culeg de acolo? Numai bosumflături și acre, plus că gărgărițele mi-au ros tot. Eu nu-s ca tine, cu îngrășăminte, tratamente. La mine totul e lăsat de la Dumnezeu. Da la tine uite ce de roade, să pălăcească nu alta. Voi sunteți doi, ce faceți cu atâtea? Vă scapă pe nas!
Irina oftă cu năduf. Logica Ioanei era ca un zid de beton. Pentru ea, cine are mult, e dator să împartă cu lenesul care nu s-a ostenit, fără să conteze motivul.
Lotul Ioanei era o adunătură de meri uscați, straturi uitate, presărate cu păpădie, și gazon înțelenit ca sălbăticia. Pe acolo Ioana venea la relaxare, stătea legănată în hamac, ardea cârnați pe grill improvizat și asculta Antena Satelor, dând radioul tare să răsune peste tot cartierul.
Irina însă iubea pământul. Cunoștea fiecare tufă pe nume, făcea schimb de semințe rare pe internet, se trezea la cinci să deschidă solariul și lucra până la miezul nopții când dădeau brumele de primăvară. Fiecare tomată, fiecare castravete erau rodul nopților nedormite și al spinării dureroase.
Ioano, pune jos farfuria, îi zise Irina. Strâng căpșunile pentru dulceață. Nu mi le permite inima să le pierd.
Mda, și pe asta o apucă zgârcenia… răspunse Ioana teatral. Nu mori tu din atât. Le-am luat pentru copii, să guste. Ce, îi iei din gură copilului?
Se grăbi să băge o căpșună mare în gură, râzând printre dinți, apoi se întoarse spre casa ei, cu botinul plin de pradă.
Irina rămase nemișcată între straturi, simțind cum o năpădește necazul. Soțul ei, Vasile, ieși cu o rindea din magazie. Văzuse pățania, dar nu intervenea nu îi plăceau harța femeilor.
Iară se înfruptă Ioana? o întrebă el.
Parcă-i capră în curtea vecinului, suspină Irina. E prea de tot. Data trecută ne-a tăiat dovleceii cât am fost la piață. Cică a crezut că i-am uitat. Acum căpșuni, pe față.
Fă un gard din tablă, propuse Vasile. Doi metri, numai s-o vezi!
Nu merge, oftară Irina. Regulamentul e clar, doar gard de sârmă ori șipci, să nu umbrească. Și nici bani n-avem, cu cât am dat pe solar.
Situația devenea apăsătoare pe măsură ce iulie aducea rod bogat roșii în ciorchine, castraveți crocânzi, ardei plini de sevă. Cu cât erau mai multe, cu atât Ioana apărea mai des la gard.
Sâmbăta, când pe la Ioana năvăliră vreo zece prieteni cu gura mare, muzică și sticle de bere, către seară veni, pe jumătate pilită, la Irina.
Irino! Hai, salvează-mă ca vecină bună. Nu mai avem ce pune pe masă. Taie, te rog, niște roșii, alea mari, Inimă de bou, bagă și pătrunjel și ce găsești. Că e departe până la alimentara și pe musafiri nu-i pot trimite cu mâna goală.
Irina se îndreptă din udatul florilor și ținu furtunul la rădăcina trandafirului.
Ioano, roșiile încă nu sunt toate coapte, iar cele coapte le duc mâine la Chișinău, la fată.
Hai să nu pălăvrăgim! Ioana se agăță de gard, respirând greu a băutură. Uite-le, sclipesc ca stelele. Îți e milă pentru oameni de treabă? Îți iau, draga mea, ciocolată când mai vin la oraș…
Nu, Ioano, nu. Nu pot.
Ioana se schimbă la față, privirea i se strânse.
Să rămâi singură cu roșiile tale să-ți pocnească! Vecini, zice ea… Iarna n-ai bate la ușa ei! Of!
Toată seara de la lotul Ioanei răzbăteau glume și râsete răutăcioase. Irina auzea printre frânturi …ciocoisme moldovenești…, …pentru un leu s-ar tăia pe burtă…, …cine vrea legume cu chimicale?.
A doua zi dimineață, Irina îngheță când deschise ușa: ușa solariului atârna deschisă. Sări la roșii.
Așa și era: ciorchini întregi de tomate mari rupți, câteva ramuri frânte, roșii verzi aruncate în noroi. Castraveți culeși pe jumate. Pe stratul cu verdeață lipsea o bucată mare mărar și pătrunjel smulse cu rădăcină.
Irina se uită la prăpăd. Asta nu era doar furt. Era dispreț față de muncă, de timp, de om.
Vasile! își chema ea soțul tremurând.
Vasile apăru, cercetă paguba și se înnegură la față.
Nu e de glumă, Irina. Furt curat.
Cine dovedește? Camera n-avem. O să jure că nici măcar nu a trecut. Și o cunoști, n-ai cu cine te pune…
Irina privi spre gardul lui Ioana, unde domnea liniștea. Pe prispa lor, printre sticle goale, trona farfuria cu rest de salată făcută din roșiile Irinei și pătrunjelul ei frumos creț.
Gata! rosti Irina cu un ton tăios. Am răbdat destul și pe-a frumosul, și pe rău. Acum încerc cu capul.
Ce vrei să faci? se neliniști Vasile. Să nu ne trezim cu poliția la poartă pentru o găleată de roșii!
Fără ilegalități, doar un strop de psihologie și puțină chimie…
Irina și-a făcut planul pe loc. Se sui la microbuz, merse în oraș la un magazin de grădinărie și se întoarse cu echipament fluorescent galben cu glugă, mască, atomizor și niște pliculețe de colorant alimentar albastru… plus cea mai urât mirositoare săpun lichidă.
Seara, fix când pe la Ioana forfoteau mahmuri printre cești de ceai, Irina porni spectacolul.
Se echipă în galben, cu mască și mănuși uriașe. Vasile își puse și el o pelerină și mască. Merseră la solar.
Irina amestecă, ostentativ, apa cu colorant albastru și mult săpun, de se simțea miros ca într-un spital mare. Lichidul luă nuanță de cerneală bleumarin.
Vasile, ai grijă să nu te apropii! tună Irina din spatele măștii, tare să audă vecinii. Substanță puternică! Scrie clar la prospect că trebuie mâini departe!
Se apucă să stropească roșiile, varza și ardeii. Lichidul coloră totul, făcându-le să arate ca niște legume mutante ori ca la accident chimic.
Ioana, atrasă de cotloanele și mirosul ciudat, veni la gard.
Ce faci, Irino? Ai pățit ceva? Ori dau năvală gândacii de Colorado? Miroase de zici că-i laborator!
Irina îi răspunse fără să dea masca jos:
Mai rău, Ioano! Am găsit pe internet o boală virală nouă, ciupercă înfricoșătoare Zice că pierzi tot în 24 de ore. A trebuit să iau un tratament experimental tare. Nu știu dacă rămâne ceva în viață după așa ceva, doar plantele, cică.
Cum adică, doar plantele? Ioana se făcu albă la față.
Animale mici, păsări, chiar și omul, dacă pune gura pe legume înainte de 21 de zile, riscă spital, intoxicare de la ficat. Scriu că trebuie să văd la trei săptămâni. Chimia asta intră în plantă, e pericol mare…
21 de zile? abia șopti Ioana, strângându-și șorțul.
Dacă pui mâna? Rapid la spălat cu spirt sau… oțet, altfel e grav. Chiar îmi ard costumul după.
Irina a continuat stropitul, lăsând frunze albastre și fară milă. Ioana s-a tras încet la casă.
Auzi, măi oameni buni, răsună glasul ei panicat spre bucătărie. Nu mâncați salata, nu știu ce gust ciudat avea, poate ne otrăvim…
Irina zâmbea sub mască. Prima etapă a mers ca unsă.
Săptămâna următoare Ioana nu se mai apropia de gard, îi urmărea roșiile albastre ca pe ghinion. De fiecare dată când nepoții veneau la gard, urla să nu se atingă că se prinde moartea de ei.
Irina lucra liniștită. Când nimeni nu vedea, spălau cu apă castraveții și îi mâncau seara la masă. Roșiile rămâneau albastre, le vedeau doar păsările și nici ele nu le mai încercau.
Totuși, instinctul de șmecheră al Ioanei nu murise. Când o văzu pe Irina mâncând aguride la vară, din prispă, o strigă:
Ce faci, Irino, mănânci castraveți? Ai zis că nu ai voie trei săptămâni. Ori nu te atinge nimic?
Irina, cu o cafea și un castravete în mână, nici nu clipi:
De la magazin îi, Ioano. Pe ai mei nu pun gura, uite cât sunt de albaștri. Dar pentru rod propriu rabd, să vezi.
Ioana strâmbă din nas și plecă bombănind, dar nu se mai apropia de straturi.
Adevărata încununare a venit abia în august, la recoltat. Colorantul se spălase, dar lăsase urme abia vizibile la codiță.
Atunci, Ioana, simțind că a trecut izolarea, sau poate doar nu mai putea sta cu pofta-n gât, încercă iar să fure. Irina, înainte să plece la oraș, lăsă lacăt mare pe poartă și agăță pe gard o placă printată:
*Atenție! Supraveghere video. Lot tratat cu substanțe agrochimice experimentale de clasa a 3-a. Consumul produselor fără detoxifiere duce la probleme gastrice severe. Președintele Asociației a fost informat. În caz de intrare neautorizată, se cheamă poliția.*
Despre camere era o minciună, însă restul suna oficial.
La întorcere, surpriză: Ioana era la gard, certându-se cu președintele Asociației, domnul Petre Vasile, om serios și corect.
Domn Petre, uitați ce pățești! Ne otrăvește pe toți, stropiri, otrăvuri, camere, vai de steaua noastră, ieri i s-a făcut rău copilului de la miasme!
Petre își tot ștergea ochelarii de ciudă. Văzând-o pe Irina coborând din mașină, suspină de ușurare.
Doamnă Irina, bună ziua! Avem aici o plângere, legat de acele substanțe și camere de filmat.
Irina saluta calmă.
Nu e nicio substanță interzisă, domn Petre. Plăcuța-i doar să sperii hoții. Că în ultimul timp am avut musafiri nepoftiți la recoltă. Iar de la copil, dacă n-ar intra peste gard să fure legume, n-ar avea nimic…
Cine, eu să intru? Dovedește! se răsti Ioana.
Am înregistrare video, minți Irina calm, privindu-l în ochi pe Petre. Mâine dau și la poliție dacă-i nevoie. Să vedem cine-a tras pe sub gard…
A fost suficient. Fața Ioanei se înroși. Știa bine că nu are alibi, iar ideea că ar putea fi făcută de râs sau amendată îi înăbuși orice îndrăzneală.
Ține-ți roșiile și suferă cu ele! Eu cresc și mai bune! trânti Ioana și dispăru, trântind ușa casei.
Președintele privi întâi la Irina, apoi la plăcuță, apoi la roșii. Un zâmbet i se ivi în colțul gurii.
Deci, de fapt e săpun și colorant alimentar, nu?
Da, domn Petre, și-i bun și împotriva tărcilor, dar mai ales împotriva vecinilor pofticioși.
Foarte bună metodă, plăcuța să rămână, ca exemplu de bună gospodărire.
Din acea zi, cu Ioana a fost gheață niciun salut, doar priviri pe furiș și bârfe pe la colțuri că Irina ar fi vrăjitoare și otrăvitoare. Irina nu se supăra. Roadele i-au rămas întregi.
Dar, surpriză! Primăvara următoare, de 1 mai, a găsit lotul Ioanei transformat: încerca, stângaci, să sape o brazdă. Lângă ea, lăzi cu răsaduri slăbănoage, dar cumpărate de ea cu mâna ei. Când Irina trecu pe la gard, Ioana săltă lopețica în apărare.
Ce vrei, să mă critici iar?
Spor la lucru, Ioano, zise blând Irina. Nu săpa prea adânc, că dai de argilă. Mai bagă și ceva nisip.
Mă descurc eu! Fără sfaturi!
Așa e, zâmbi Irina. Nimic nu e mai bun ca munca proprie.
Până la mijlocul verii, pe lotul Ioanei răsăreau primii castraveți mici și roșioare încovoiete. Ioana veghea la ele ca la nepoții ei. Și, ce să vezi, nu s-a mai atins de straturile Irinei.
Ba chiar într-o seară, când niște copii de pe uliță au dat peste gardul ei după minge, i-a certat cu foc:
Marș de aici! Credeți că legumele cresc singure? Apucați-vă de săpat să vedeți ce înseamnă!
Irina îl privi pe Vasile, care punea jar pe grătar, și râseră amândoi molcom.
Vezi, Vasile? Cel mai bun gard e munca! Când simți cât e de greu, nu fură nimeni.
La sfârșitul toamnei, Ioana veni la gard cu o borcan de murături, trei castraveți de toate mărimile.
Ia de aici, îmbufnată, de-ale mele, le-am pus după o rețetă din revistă.
Irina le primi ca pe o comoară.
Mulțumesc, Ioano! Și-ți dau la anu semințe adevărate, de Inimă de bou. Dar să le sădești din februarie, dacă vrei să-ți iasă.
Dacă-i pe muncă, primesc, zise Ioana furișând un zâmbet. Numai să nu fie cu zgârcenie.
Când e vorba de oameni de treabă, nu-i loc de zgârcenie.
Au rămas un moment pe gânduri, privind spre grădini, iar tabla cu avertizări era deja uitată. Dar s-a întărit altceva: respectul muncii, linia invizibilă care-i despărțea, dar, în cele din urmă, i-a apropiat.
Iar anul acela, Irina a pus la borcane un număr record de roșii niciunul nu s-a mai pierdut.
Morala? Când pui suflet în munca ta, ai parte și de respectul celorlalți. Niciun gard nu e mai rezistent ca valoarea muncii cinstite.
