Bărbatul visurilor mele și-a lăsat nevasta pentru mine, dar nici în cele mai negre vise nu-mi închipuiam că totul avea să se întoarcă împotriva mea.
Îl idolatrizam încă din facultate. O dragoste prostească, de studentă fără logică și fără ochi. Și când, după ani de zile, i-am atras atenția, am crezut că am câștigat loteria vieții. Ne-am întâlnit din întâmplare la aceeași firmă din București. Aveam aceeași meserie, așa că nu era mare filosofie, dar eu eram convinsă că e semnul sorții.
Pentru mine, el era Zmeul din povești. Și, la vremea aceea, nici nu mă gândeam că avea familie. Eu eram virgină de divorțuri, așa că nu știam cum arată o căsnicie care se năruie. De aceea, n-am avut remușcări când Andrei a ales să plece de acasă pentru mine. Cine ar fi crezut că fericirea mea va fi atât de efemeră? Se pare că proverbul românesc are dreptate nu poți face cuibul din lemn furat.
Când m-a ales, eram în extaz și eram gata să-i iert orice. Doar că în viața de zi cu zi, nu mai era cavalerul din povești. Își lăsa hainele pe unde apuca, iar vasele stăteau în chiuvetă până le spălam eu. Totul cădea pe umerii mei, dar atunci îmi părea rău de el sărmanul, ce obosit e de la muncă.
A uitat repede de fosta lui viață. Nu aveau copii, iar căsnicia, după cum mi-a mărturisit el, fusese o decizie pripită sub presiunea părinților. Cu mine era altfel cel puțin așa îmi spunea când îi convenea.
Dar fericirea mea n-a ținut mult, pentru că totul s-a schimbat odată cu sarcina. La început, Andrei a fost încântat. Am organizat o masă mare cu toată familia, și toți ne binecuvântau pentru micuțul care venea. Seara aceea rămâne în amintirea mea ca un vis frumos. Dar de atunci, dragostea mea oarbă a început să se estompeze.
Pe măsură ce burta creștea, el apărea tot mai rar. Intrasem în concediu de maternitate, așa că ne vedeam doar noaptea. Stătea la birou până târziu sau mergea la petreceri de firmă. La început n-am băgat de seamă, dar apoi am realizat că nu era normal. Treburile casnice deveneau o corvoadă nici măcar nu mai puteam să culeg șosetele pe care le lăsa pe jos.
Începeam să mă întreb oare ne-am grăbit cu bebelușul?
Știam că pasiunea se mai potolește, dar nu credeam că se va întâmpla atât de repede. Andrei tot îmi aducea flori și prăjituri, dar eu îmi doream doar să stea lângă mine.
Până la urmă, am aflat de ce petrecerile lui erau atât de dese. Colegii au pomenit la o cafea că venise o fată nouă în departament. Era evident că nu se mai întorcea acasă din cauza programului încărcat. Ce glumă proastă!
Nu eram sigură dacă ea era motivul, dar cert era că soțul meu avea pe altcineva. Mereu era ocupat la ședință, la client, la team building. Într-o zi, am găsit un bilețel în geaca lui, semnat cu niște inițiale necunoscute. Nu știu de ce, dar l-am pus la loc și am făcut pe prostioara.
Era groaznic să fiu singură în luna a șaptea, iar Andrei se plângea că eram prea tensionată. Fiecare ceartă se termina cu un oftat exasperat din partea lui. Simțeam că, dacă aduc vorba despre asta, o să rămân singură. Și frica asta mă paraliza. Se spune că dacă te temi de ceva, acel lucru se va întâmpla și așa a fost.
Orice farmec mai avea Andrei, se evaporase când mi-a spus: Nu sunt pregătit să fiu tată. Și apoi: Am pe altcineva. Nu-mi mai amintesc exact cuvintele, dar îmi amintesc cum m-am simțit de parcă mi s-ar fi oprit inima.
Nu știam că am în mine puterea să cer divorțul. Se pare că nici el nu se aștepta să nu mai accept orice fleac. Și cu siguranță nu se aștepta să-i arunc lucrurile pe ușă a doua zi. Noroc că locuiam în chirie, așa că nu trebuia să ne certăm pentru apartament.
Dar copilul? Gândește-te la el. Cum o să-l crești?
O să mă descurc. Lucrez de acasă. Și părinții mei sunt acolo să mă ajute. Mama mereu mi-a spus că ești un huzur trebuia să o ascult.
Probabil grija pentru copilul meu mi-a dat curaj. Singură, poate n-aș fi avut puterea să plec.
Dar am înțeles că nu vreau să-l cresc pe fiul meu cu un tată care fuge de responsabilități. Trădarea lui a fost atât de josnică, încât am tăiat orice legătură. Ca și cum aș fi ieșit dintr-un vis urât.
Primele luni după despărțire, inclusiv nașterea, au fost grele. M-am mutat la părinții mei, care au fost încântați mai ales bunica, care visa de mult la un nepot. Nu pot spune că nu mi-a fost dor de Andrei, dar am încercat să-l șterg din minte. În sufletul meu, știam că am făcut alegerea corectă pentru mine și pentru copil.
Și apoi, dintr-o dată, a reapărut.
Se pare că regretă. Vrea să-și vadă fiul. Dar eu îl vreau în viața noastră? Sau poate ar fi mai bine să plecăm într-un alt oraș, departe de amintiri?
