Ziua în care am mers la divorț îmbrăcată în rochie de mireasă Când soțul meu mi-a spus că vrea să divorțăm, am deschis dulapul și am scos rochia de mireasă. „Ce faci?” m-a întrebat speriat. „O să mă îmbrac cu asta când mergem la tribunal”, i-am spus și am scuturat rochia să-i cadă praful. „Ai luat-o razna? Nu poți merge la divorț îmbrăcată ca mireasă!” „Ba bine că nu. Iar tu o să îți pui costumul de mire. Dacă în el mi-ai promis iubire veșnică, tot în el o să promiți și despărțirea definitivă.” L-am văzut cum caută contraargumente, dar nu găsește niciunul bun. Douăzeci de minute mai târziu răscolea fundul dulapului, bombănind, căutându-și costumul. Când am ajuns la tribunal, portarul a rămas cu gura căscată. O femeie a țipat „Felicitări!”, iar alta i-a dat un cot: „Proasto, ăștia se despart!” Judecătorul aproape că a căzut de pe scaun când ne-a văzut intrând. Eu – cu rochie albă, voal și tot tacâmul. El – în smoking, papion și pantofi lustruiți. „Doamnă,” a spus judecătorul, abținându-se cu greu să râdă, „pot întreba de ce sunteți în rochie de mireasă?” „Fiindcă, domnule judecător,” am explicat cu demnitate, „omul ăsta mi-a jurat „până moartea ne va despărți” fix așa îmbrăcat. Cum moartea nu ne-a despărțit, iar el vrea să rupă contractul, măcar să mă vadă exact așa cum m-a privit când m-a mințit.” Soțul meu m-a privit cu ochii în lacrimi. „Niciodată nu te-am mințit. Chiar te-am iubit în ziua aia.” „Și acum?” am întrebat, simțindu-mi glasul tremurând. Judecătorul s-a înecat parcă. „Știți ceva? Vă dau treizeci de minute pauză. Ieșiți, plimbați-vă, vorbiți. Și dacă vă întoarceți tot așa îmbrăcați și hotărâți să divorțați, continuăm. Dar am un presentiment – doi oameni ajunși aici încă au multe de zis.” Am ieșit pe hol. El mi-a aranjat voalul, care se strâmbase. „Arăți minunat,” mi-a spus. „Ca în ziua aia.” „Și tu arăți bine,” am recunoscut, „deși ești un încăpățânat.” Am rămas acolo, gătită de nuntă, în mijlocul tribunalului, fără să știm ce să facem. „Dar dacă…” a îndrăznit el, „în loc să divorțăm, mergem să mâncăm tort de nuntă și să ne amintim de ce ne-am căsătorit?” Să fie asta dragostea adevărată – să te îmbraci ca la nuntă până și pentru divorț… sau suntem doar doi moldoveni dramatici, care n-au știut niciodată să facă lucrurile pe jumătate?

Ziua în care m-am dus să divorțez, îmbrăcat ca la nuntă.

Când soția mea, Doina, mi-a spus că vrea să divorțăm, am deschis dulapul și am scos costumul meu de nuntă.

Ce faci?, m-a întrebat ea speriată.

O să port costumul acesta la tribunal, i-am răspuns, scuturând sacoul să-i dau jos praful.

Ești sănătos la cap? Nu poți merge la divorț îmbrăcat ca la nuntă!

Ba pot. Și tu o să porți rochia ta de mireasă. Dacă cu ea mi-ai jurat iubire pe vecie, cu ea o să-mi juri și despărțirea.

Am văzut cum caută argumente ca să se împotrivească, dar n-a găsit niciunul. Douăzeci de minute mai târziu, cotrobăia pe fundul dulapului, bombănind, ca să-și găsească rochia.

Când am ajuns la tribunalul din Chișinău, paznicul a încremenit. O doamnă a strigat Felicitări!, iar alta i-a șoptit iute: Fii serioasă, ăștia se despart!

Judecătorul era să cadă de pe scaun când ne-a văzut intrând. Eu cu costumul negru lucios, pantofii lustruiți și papionul la locul lui. Doina cu rochia albă, voalul lung și tot dichisul.

Domnule, mi s-a adresat judecătorul, abținându-se cu greu să nu râdă, de ce sunteți îmbrăcat ca la nuntă?

Fiindcă, onorată instanță, am răspuns, ținându-mi capul sus, doamna mi-a promis până ce moartea ne va despărți tocmai așa. Cum încă nu ne-a despărțit moartea, iar ea vrea să rupă promisiunea, măcar să o facă privind la mine cum a făcut-o și prima dată, când m-a mințit.

Am văzut lacrimi în ochii soției mele.
Nu te-am mințit niciodată. Chiar te-am iubit atunci.

Dar acum?, am întrebat eu, vocea trădându-mă.

Judecătorul s-a încruntat puțin și a tușit stânjenit.
Vă dau o jumătate de oră pauză. Ieșiți, plimbați-vă, discutați. Dacă vă întoarceți, tot așa îmbrăcați și tot siguri că vreți să divorțați, continuăm. Dar parcă simt eu că oamenii care ajung aici îmbrăcați de nuntă încă mai au ceva de spus unul altuia.

Am ieșit pe hol. Ea mi-a aranjat papionul, care stătea strâmb.

Ești frumos, mi-a spus. Parcă ai fi din nou în ziua nunții.

Și tu ești la fel de frumoasă, am recunoscut. Chiar dacă uneori mă scoți din minți.

Am rămas acolo, pe coridorul tribunalului, amândoi ca la nuntă, fără să știm ce să facem mai departe.

Dacă, a zis ea încet, în loc să divorțăm, am merge să mâncăm tort de nuntă și să ne amintim de ce ne-am luat?

Oare asta o fi iubirea adevărată să te îmbraci ca la nuntă chiar și la divorț sau doar suntem doi oameni dramatici care nu s-au priceput niciodată să facă lucrurile pe jumătate?