Nu am liniște acum, la fel cum nu am avut-o în toți cei 25 de ani, de când l-am cunoscut pe Ion, m-am căsătorit și așa și îmi duc crucea. Încă de la început soțului meu nu îi plăceau multe lucruri: ba nu am servit așa cum trebuie, ba nu am stat acolo unde trebuie, ba nu merg atât de repede. La început am iertat totul pentru că l-am iubit, apoi am ascuns supărările și durerea în mine, pentru că fiul a crescut, nu voiam să crească fără tată.
Slavă Domnului, copilul meu este adult, independent, muncitor, nu are nevoie de ajutorul părinților. Gândurile au început să mă macine tot mai des – de ce tolerez toate acestea, de ce mi-am irosit tinerețea.
De-a lungul anilor, nimic nu s-a schimbat, dimpotrivă, ochii lui Ion au devenit din ce în ce mai fioroși, își strângea pumnii din ce în ce mai des. Când văd că nu este într-o dispoziție bună, mă duc în grădină să iau o gură de aer curat și să lucrez. El strigă permanent că sunt o leneșă și doar el aduce salariu acasă, de fapt, toată gospodăria e pe mine, toată ziua alerg între paturi și în hambar, iar seara nici să respir câteodată nu am timp. Plus la asta, îi văd mereu fața nemulțumită. Am hotărât pentru mine că asta ar trebui să se termine. Am 43 de ani în spate, mi-am spus singură mie, viața abia începe – ca în filme. Și știți, am început să mă simt mai bine având un astfel de plan în cap. Am decis că trebuie să strâng bani și să merg în oraș, o să-mi găsesc un loc de muncă deoarece sunt muncitoare. După asta voi cere divorțul și gata, nu va mai fi o cale înapoi.
Când a rămas doar un pas către țelul meu, s-a introdus carantina, boala i-a împrăștiat pe toți în colțuri diferite. Intențiile mele începeau să se stingă, pentru că nu mai știam cât voi fi nevoită să suport acest ticălos și să ascult toate lucrurile desgustătoare ce le spune despre mine. Pur și simplu nu știam ce să fac și dintr-o dată mi-am dat seama că pot depăși soarta.
Seara, când soțul meu a venit acasă de la serviciu, m-am întins liniștită pe pat și nu m-am mișcat. Am ascultat faptul că nu-i dau cina și, i-am spus cu voce joasă că am temperatură și nu simt niciun gust, nu simt nimic, aparent, s-a întâmplat ireversibilul, am fost recent la centrul raionului, acolo, probabil, am prins boala.
Bărbatul nu m-a contrazis, dar nici nu s-a apropiat de mine, nu m-a consolat, nu a spus o vorbă bună, a spus doar că se va duce la casa părintească, va locui acolo deocamdată, mă va suna, și mă va întreba despre starea mea, de test ș.a.m.d. De asta și aveam nevoie. Ce bine, nu îl voi vedea și nu îl voi auzi până la sfârșitul carantinei pe călăul meu. Apoi, când totul se va termina, boala mea falsă se va termina, mă va vedea, dar totul se va începe de la o pagină nouă.
