Anul acesta, mama mea a împlinit șaptezeci și doi de ani. Pentru vârsta ei arată destul de bine, dar pentru mine va rămâne mereu tânără și cea mai minunată femeie. Eu cred că ar trebui să existe îngrijire corespunzătoare pentru fiecare vârstă și stare de sănătate.
Mama locuia singură la sat, la doisprezece kilometri de mine, așa că o vizitam foarte des. Iubea pământul și tot ce crește pe el, precum și animalele. Avea un câine roșcat cu o ureche albă – Gigi, nu era de rasă pură, dar era extrem de inteligent și ascultătoar, doi pisoi – Tom și Alisa, douăzeci și patru de găini, și preferata ei – vaca Marta.
Vaca era foarte bună, calmă și dădea mult lapte. În fiecare noapte mama îi dădea câte un mănunchi de iarbă proaspătă. Dimineața, Marta avea proceduri acvatice și pieptănare. Apoi, stăpâna o ducea la pășune, iar pentru a nu lăsa vaca înfometată, mergea foarte departe. Găsise un loc unde localnicii nu au îndrăznit să ajungă – la trei kilometri depărtare de sat. La prânz, când era cald, mama îi ducea mereu o găleată cu apă pentru a-i potoli setea Martei.
Părea că nu se poate întâmpla niciun necaz, dar iarna, când era gheață, mama a alunecat și și-a rupt piciorul drept. A fost o mare provocare pentru întreaga familie, pentru că la această vârstă însănătoșirea decurge foarte încet, iar mama noastră este agilă, nu stă nemișcată și mereu vrea să facă câte ceva.
Inițial, rămâneam pe rând în sat, aveam grijă de fermă, uneori ne ajutau și vecinii, dar mama își revenea greu. După mai multe discuții, am ajuns la concluzia că vaca trebuie vândută, pentru că este nevoie de mult efort pentru a avea grijă de ea, iar noi trebuie să-i acordăm toată atenția mamei.
Azi a sosit acea zi… Mama a petrecut tot timpul lângă Marta, iar vaca era cam tristă, de parcă ar fi simțit ce urma să se întâmple. Am dat vaca în mâini bune. A cumpărat-o o femeie dintr-un sat vecin. Mașina deja sosise. Marta a plecat la noua ei casă, iar mama a stat multă vreme la poartă, plângând și uitându-se în urma ei, șoptind: „Adio, Marta, sper că o să fii bine”.
