Sunt căsătorită cu soțul meu de patru ani. Ne iubim mult unul pe altul și ne dorim copii: o fetiță și doi băieți.
Am încercat să concepem copiii noștri, dar nu am putut. Din păcate, nu vom putea niciodată să avem copii. Așa că am decis să adoptăm un copil de la un centru de plasament. Sunt de părere că copilul poate deveni drag și foarte apropiat și fără să fie de același sânge.
Am vizitat centrul de plasament, am făcut cunoștință cu copiii. Dacă aveam posibilitate îi luam pe toți. Pănă când ne hotăram și ne întorceam acasă s-a întâmplat ceva de la ce încă mi-e frică, când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.
Mergeam prin parc și am auzit un plânset de bebeluș, dar nu vedeam pe nimeni. Nu i-am acordat atenție acestui fapt pentru că mamele în parc deseori se plimbă cu copiii și este o situație obișnuită dacă ei plâng.
Mergem mai departe și vedem o imagine, cum o femeie care stătea pe bancă bea alcool, este nepoliticoasă cu oamenii care îi fac observații, aruncă cu sticle și vorbește necenzurat. Iar lângă bancă, într-o baltă, stă un bebeluș și plânge foarte tare, iar mama lui nici măcar nu atrage atenție la fiu și nu încearcă să rezolve problema. Mi-a fost milă de băiețel. Am încercat să vorbim cu mama lui, dar eforturile au fost în zadar.
Apoi femeia a plecat încă după o sticlă și a lăsat copilul singur. Noi l-am luat, l-am dus la spital și am anunțat poliția despre situație. Apoi femeia a fost privată de drepturile părintești, iar noi l-am adoptat pe băiețel. Îl creștem fericiți în iubire, grijă și consimțământ.
Peste cinci ani am adoptat o fetiță, Irina. Ea se împacă bine cu Alexandru, ca o adevărată soră și frate.
Noi cu soțul suntem fericiți că nu am trecut pe alături în acea zi. Când îmi amintesc această imagine, la mine în suflet se agită totul. Nu înțeleg de ce unii oameni sunt atât de iresponsabili și cum pot să se comporte așa cu copiii lor.
