De fiecare dată îmi spuneam că mă voi gândi mai puțin la cineva și voi acorda mai multă atenție mie însumi. Iată povestea mea, care s-a întâmplat recent și este legată de relația mea, cu fiul meu iubit. Pe parcursul vieții mele cu soțul meu, numele lui este Andrian, am reușit să aduc pe lume doi copii, am construit o casă frumoasă, am cumpărat două mașini, dintre care una a fost dăruită fiului nostru. Am fost nevoită să o vând, pentru că iubitul meu era foarte bolnav în ultimii ani.
Trebuia să fie supus unei operații foarte complicate, iar noi aveam puțini bani puși deoparte, pentru că eu și Andrian eram deja pensionari. Prin urmare, am rămas fără locuința noastră iubită pentru a salva măcar cumva viața soțului iubit. Dar, din păcate, intervenție chirurgicală a avut loc fără complicații, iar după alta, Adi al meu, așa îl numeam eu afectuos, a plecat în eternitate. Nu mă așteptam. A fost atât de greu atunci, nu am vrut să rămân singură la bătrânețe, așa că totul era atât de greu. Dar mai târziu,această stare depresivă a trecut, m-am mai liniștit puțin, copiii mă mângâiau și îmi spuneau:
-Mamă totul va trece, îți vom dărui nepoți și totul va fi bine, vei avea ce face la bătrânețe. Am crezut în aceste cuvinte ai fiilor mei. La urma urmei, viața într-adevăr continua, era necesar să mă gândesc la fiul meu mai mic, pentru că cel mai mare se căsătorise deja și avea propria familie. Fiul cel mai mic Mihai locuia cu mine. Ștefan,așa este numele fiului cel mai mare, s-a aranjat bine, locuia cu soția sa într-un apartament, pe care l-au cumpărat părinții ei, eu și răposatul meu soț, așa cum am spus, i-am dăruit o mașină.
Recent, Maria, așa este numele nurorii mele, a născut primul ei copil. L-a numit Andrian, în cinstea lui bunelu. Ei creșteau copilul, lucrau, într-un cuvânt, totul era bine. Mihai a studiat la universitate, tocmai finisa studiile. A primit profesia de jurist. Întotdeauna a visat să devină un avocat bun, îi plăcea să apere oamenii.
Nu a vrut să meargă să locuiască separat, așa că locuiam împreună. Și într-o zi am fost uluită de comportamentul lui. Odată am pregătit niște clătite pentru fiul meu. A început să mă certe, de ce era atât de puțin zahăr, și de ce culoarea la clătite este neclară. Am fost surprinsă, fiindcă totul îl aranja întotdeauna, iar acum din anumite motive, nu. Într-o zi, dimineața m-am trezit și am auzit țipete în direcția mea, spunându-mi: ce nu ai putut face curățenie sub patul meu.
M-am gândit în sine, ei bine, el este deja adult, lasă-l acum să-și gătească și să facă curățenie singur. Dacă nu-i convine. Am decis să nu mă ating de nimic și să nu-i gătesc fiului meu mâncare și să-l servesc ca la restaurant. Lasă-l să se gândească puțin și să-și ceară scuze, iar eu chiar o să încerc acum să mă preocup mai mult de mine.