Acum 25 de ani am plecat în Statele Unite. Atunci a fost o perioadă foarte dificilă, așa că toată lumea a fugit oriunde a putut pentru a se îndepărta cât mai mult de Moldova, pentru că nu își găseau bucuria acolo … Am reușit și eu să plec atunci, dar nu regret alegerea mea, aici, în SUA este un nivel de trai complet diferit. În această țară mi-am întâlnit iubitul și am născut două fiice. Eu și soțul meu ne-am despărțit acum câțiva ani, dar am rămas în relații bune. Îmi plăcea viața în America, dar din când în când mi se făcea dor de casă … Uite așa, la 50 de ani, am decis să mă întorc acasă.
Orașul s-a schimbat foarte mult de atunci … Nici măcar nu l-am recunoscut la început. Am fost imediat copleșită de amintirile din copilărie. Îmi amintesc fiecare drum, fiecare cărare. În drum spre casă, mi-am văzut universitatea, școala și grădinița, la care am fost odată …
Am ajuns în sfârșit acasă. Nimeni nu mai locuia acolo demult. Mama mea a murit când eram foarte tânără, așa că am fost crescută de bunicul meu. Era foarte amabil și vesel. Când aveam douăzeci de ani, el a decedat … De aceea nimic nu m-a mai ținut aici.
Casa era într-o stare groaznică … În jur au crescut o mulțime de buruiene. De departe nici măcar nu se vedea că există o casă acolo. Poarta era la fel ca înainte … Am simțit o căldură de la casa în care am crescut.
Mi-a fost greu să deschid ușa din față, de parcă s-a contopit cu casa. Când am intrat în casă, aproape că am plâns. Totul era atât de familiar. Mi se pare că sufletul meu a trăit aici în timp ce eram în Statele Unite … Pe perete erau o mulțime de poze cu bunicul meu. Puțin mai departe – fotografii cu familia noastră. Dintre ei toți, numai eu mai sunt în viață, și acest fapt mă întrista foarte mult – persoanele mele cele mai apropiate nu sunt în viață demult…
Am mai stat în casă puțin și am ieșit în curte, unde mă aștepta leagănul meu preferat. Am auzit un foșnet în spatele meu – era Ioana, prietena mea din copilărie.
– Elena, tu ești? eu nu înțelegeam cine umbla prin curte.
– Da, eu sunt, Ioana … Câți ani au trecut, nu te-ai schimbat deloc …
– Vai, suntem cu toții bătrâni deja… Ai decis să locuiești aici?
Întrebarea prietenei m-a pus într-un impas. În general, pur și simplu am venit să mă uit la casa bunicului meu, nu era în planurile mele să locuiesc aici. Am vrut să vând această casă și să cumpăr un apartament cu o cameră mai aproape de centrul orașului … Dar acum am început să mă gândesc la asta.
Casa arăta groaznic, dar totuși putea fi remediată! Ei bine, nu pot pur și simplu să mă izbăvesc de locul în care mi-am petrecut toată copilăria … Aceasta era amintire despre bunicul meu, iar el ar fi fost foarte jignit dacă i-aș fi vândut casa, pentru că fiecare copac a fost plantat de el personal.
Mi-am sunat imediat fiicele și le-am spus că voi rămâne să locuiesc în casa mea … Copiii au promis că vor veni în vizită oricând vor avea ocazia.