Timp de 10 ani lucrez în calitate de asistentă medicală la Spitalul de Copii. La munca mea am văzut o mulțime de lucruri. Dar totuși, mulți copii nu-și pierdeau încrederea în viață, sperând că într-o zi se vor vindeca… Mă durea de fiecare dată sufletul când vedeam ochii înlăcrimați ai părinților, în timp ce medicii puneau diagnoze, dar copiii îi linișteau, ei sperau că totul va fi bine.
Cu toate acestea, istorioara legată de acest băiat mi s-a întâmplat de prima dată. Nu mai văzusem niciodată asemenea copii disperați. Deși erau micuți, totuși aveau o mică speranță, dar nu și Vlăduț. Vlad avea un caracter foarte dificil, așa cum mi-a spus-o mama lui. Când fiul său a aflat că are cancer, și-a schimbat imediat atitudinea față de viață. Nu voia altceva decât să se joace la calculator și nu mai vorbea cu semenii săi.
– De ce să mai vorbesc cu ei? Oricum, curând nu voi mai fi în viață, nimeni nu are nevoie de mine, – a spus Vlăduț.
Îmi doream foarte mult să-l ajut pe acest băiat, dar era atât de capricios, încât uneori îmi venea să mă schimb cu o altă asistentă care să aibă grijă de el. Întregul spital îl știa pe acest mic războinic. Își bătea joc de medici și făcea tot felul de năzbâtii. Băiatul credea că medicii sunt de vină pentru boala lui.
Nu mă supăram pe el, înțelegeam perfect că-i este dificil și vrea atenție.
Astăzi am venit din nou la secția lui Vlăduț să-l pregătesc pentru următoarea procedură. Părea foarte palid. Era supărat și enervat. Nu voia nimic, părea foarte letargic după ultima chimioterapie.
– Hai, Vlăduț, a venit timpul să plecăm, vreai să te joci din nou la calculator, nu-i așa? i-am spus micuțului meu pacient.
– Nu vreau… m-am săturat să trăiesc, de ce tot mă tratați, doar de știți că e în zadar! – Vlad își arătă capul, nu mai avea păr pe el.
Abia mă puteam abține să nu plâng…
– Vlad, de ce mă tratezi în așa fel? Încerc să te ajut, înțeleg că îți este greu! Dar ai văzut câți copii sunt în spital și toți vor să trăiască și speră să se însănătoșească, iar tu ești cel mai capricios. Măcar preface-te că vreai să te tratezi, de dragul părinților tăi. – În acest fel încercam să-i explic lui Vlăduț. Știam deja cum să-l abordez.
„Ești singura dintre toate asistentele care mă înțelege cu adevărat”, a spus Vlăduț.
Acest cuvinte mi-au încălzit sufletul. Am înțeles că niciuna dintre asistente nu mai vrea să lucreze cu un pacient atât de dificil, dar am depus odată jurământul lui Hipocrate și am fost nevoită să am grijă de acest mic războinic!
Când ne-am întors de la procedură, Vlad a spus că nu mai vrea să facă chimioterapie. Am văzut cât îi este de greu micuțului, dar am încercat să-l încurajez.
– Nu mă mai însănătoșesc, asta-i tot! striga Vlad într-una.
– Vlad, liniștește-te, ai auzit vreodată de arderea dorințelor? Dacă îți pui o dorință, o scrii pe o foaie de hârtie și apoi o arzi, cu siguranță se va împlini! – am născocit-o deodată, doar ca să-l liniștesc.
„Ce minciună, nu sunt atât de mic ca să cred în asemenea povești”, râse un pic Vlad.
– Haide atunci s-o facem și vom vedea dacă se va îndeplini! Am spus eu.
Asta și am făcut în noaptea aceea. Nu trebuia să ne spunem dorințele, asta era regula principală. Dar totuși ne dădeam seama ce dorințe ne-au scris ambii pe foi. Îmi doream foarte mult ca băiatul să se însănătoșească.
Am făcut totul conform planului, ne-am scris dorințele pe bucăți mici de hârtie și le-am ars, iar scrumul l-am aruncat peste geamul secției noastre. Vlad s-a uitat un pic peste geam, apoi s-a culcat. „A obosit” – m-am gândit eu.
Dimineața au venit părinții băiatului, foarte îngrijorați. Medicul-șef a venit la secție și le-a spus părinților și băiatului să vină în cabinetul lui. Mama lui Vlad s-a îngrijorat și mai mult, îi era foarte frică să audă că singurul ei fiu nu va mai putea fi ajutat. Vlad însă era calm.
Când au venit la birou, am început să am grijă de Vlăduț. În tot acest timp, m-am obișnuit foarte mult cu el. Ușa biroului era puțin deschisă, așa că am decis să ascult conversația. Și am auzit „Aveți remisiune!”.
Nu-mi venea să cred…
Vlăduț a părăsit biroul într-un scaun cu rotile. Avea un zâmbet nemaipomenit și lacrimi în ochi.
– Și eu mi-am dorit un nou joc de calculator! a spus băiatul.
Am izbucnit în râs și am început să-l îmbrățișez. Am râs amândoi în hohote. Doctorul și părinții nu au înțeles ce secret ascundem. Dorința mea a fost ca copilul să aibă remisiune, și știți, visele devin realitate!
