Poate că sunt o nepoată rea. Nu o pot suporta pe bunica mea. Probabil pentru că suntem crescute în vremuri diferite.
Bunica îmi zicea că eu eram un copil dorit. Mama mult timp nu putea să rămână însărcinată. Părinții mei au primit vești bune peste zece ani de la căsătorie, că vor avea primul lor copil.
Bunica era cea mai fericită. Dar nașterea a fost foarte grea. Medicii au prezis ce putea fi mai rău. Și ce putea fi mai rău s-a întâmplat – mama mea a decedat.
După aceea tatăl meu era într-o stare foarte rea. A început să bea. Peste o vreme a plecat de acasă și m-a lăsat cu bunica.
Bunica m-a crescut, am trait împreună în armonie. Îmi amintesc cum mi-a dăruit o păpușă, economisind ultimii bani din pensia ei. Atunci a fost cel mai frumos Crăciun din toată viața mea.
Acum am optsprezece ani. Și pe bunica de parcă a schimbat-o cineva. Mereu ne contrazicem, ne certăm. Într-o zi bunica a strigat la mine că mi-am vopsit părul roz. Nu înțeleg de ce. Este viața mea, stilul meu. De ce nu mă iubește la fel ca în copilărie?
De asemenea, mă impune să vin casă la ora 10 seara, să nu mă rețin la prietene. Și cum a strigat când mi-a văzut blugii mei la modă rupți, pe care mi i-a dăruit prietena mea, Lidia… Nu mai spun câte țipete au fost după ce l-am cunoscut pe Andrei al meu. Bunica m-a învinuit că sunt neserioasă și mi-a luat banii de buzunar.
Bunica nu mă mai suportă, dar părerea nu mi-o voi schimba pentru că eu tot sunt o personalitate.