Elena a lucrat câțiva ani în calitate de designer de interior. Peste ceva timp a plecat în concediu de maternitate, în timpul căruia a hotărât să nu se mai întoarcă la birou. Ea reușise să mențină baza de clienți, de aceea continua să lucreze de acasă, de la distanță.
Pe femeie o aranja totul – nivelul de venit, posibilitatea de a-și plănui ziua, să fie în permanență cu copilul. Chiar dacă volumul de sarcini era mai mare decât la birou, Elena nu se temea de lucru intensiv, iar cu autodisciplina stătea bine.
Problemele au început când rudele au aflat că ea lucrează de acasă și nu vrea să se întoarcă la serviciu complet la birou. Părinții oftau: ”Asta nu e muncă, nu e serios. Unde e stagiul oficial și vechimea în muncă?…”
Într-o dimineață a sunat fratele mamei:
-Am nevoie astăzi să merg la notar, nu are cine să mă ducă. Poți să mergi cu mine? M-am încurcat puțin în acte. Sunt convins că mă poți ajuta.
-Nu, din păcate, nu pot. Am o comandă urgentă. Azi trebuie să o termin și să mă văd cu clientul.
Atunci unchiul a căzut pe gânduri. A început să se laude cu entuziasm cu reușitele copiilor și nepoților lui, apoi și-a amintit de ce a sunat:
-Cum rămâne? La 10 o să vii după mine?
-Nu, unchiule, scuze dar nu pot. Am foarte mult de lucru, și mai e și copilul.
Unchiul mult timp a încercat să o convingă pe Elena, amintindu-și cazuri mai vechi, o presa…Și atunci Elena a observat că copilul ajunsese la aragaz și a încheiat conversația.
Peste 5 minute a sunat-o mama ei: ”Hai du-l, ce, ți-e greu?”
Și din nou jigniri și neînțelegere.
Cei care lucrează de acasă cu astfel de istorii sunt o grămadă. Rudele îi înjosesc și le disprețuiesc munca freelancerilor, iar după caz încearcă să îi preseze și să îi împună să lucreze în folosul lor.
”Dar ce, oricum stă acasă, nu face nimic, scuipă în tavan. Noi lucrăm la fabrici și uzine de la oră la oră.”
Desigur, ei nicicum nu înțeleg că ”cei care nu fac nimic” câteodată nu au timp nici să bea un ceai sau să se ducă la baie.