Într-o zi am întâlnit un bărbat foarte bun. Pe vremea aceea încă studiam la universitate. Am intrat la Facultatea de Filologie Engleză. Întotdeauna mi-au placut limbile straine, de aceea am decis să aplic. Cu toate acestea, eram complet singură, nimeni în afară de mătușa mea nu m-a ajutat, iar ea s-a îmbolnăvit foarte curând și toată pensia a fost cheltuită pe medicamente, de aceea era important pentru mine să-mi câștig pe propria existență.
Părinții mei au murit când aveam opt ani, de aceea am rămas să locuiesc cu mătușa mea, atunci ea a fost cea mai apropiată persoană pentru mine. Uite așa, m-am angajat la lucru. La început a fost greu să îmbin munca cu studiile, dar am reușit să o fac, pentru că trebuia să-mi cumpăr niște haine și trebuia să am destule pentru mâncare. Partea bună este că măcar am locuit într-un cămin. M-am angajat chelneriță într-o cafenea, care se afla lângă apartamentul meu.
Îmi plăcea la lucru, mereu o mulțime de oameni, bacșisul era foarte bun și lucrul era aproape de casă. Odată era sărbătoare în orașul nostru și a venit foarte multă lume la cafenea. Eu și colegii mei de lucru eram atât de obosiți încât abia ne puteam ține în picioare. Rămâneau douăzeci de minute până la închidere, un bărbat de treizeci de ani intră și se așează la masa pe care trebuie să o servesc. M-am gândit în sinea mea, o, nu, nu eu, de ce îmi face asta, abia mă mai țin pe picioare. Dar munca este muncă, așa că m-am dus să-mi îndeplinesc imediat serviciul.
Clientul a comandat ceai și ștrudel. Mi-a întrebat numele meu, în mod ciudat, nimeni nu m-a întrebat așa ceva înainte. A stat puțin si a plecat, ne-am închis și în sfărșit am plecat acasă. Era timpul să mă odihnesc, să îmi restabilesc puterile, pentru că mâine trebuia să mă trezesc pentru perechi. A venit dimineața, m-am trezit și m-am uitat la ceas, era ora zece. Mi-am dat seama că am adormit. Am început repede să-mi adun toate lucrurile și am fugit din cămin iute ca săgeata. Exact în această zi urma să aibă loc un test. Dacă l-aș fi ratat, aș fi fost nevoită să îl recuperez mult și bine.
Într-un moment raversând drumul m-a lovit o mașină. Ei bine că nu m-a lovit prea tare. Se pare că era bărbatul care a fost ieri în cafeneaua noastră și a fost ultimul client. A început să-și ceară scuze, îmi spunea pe nume, la început nu puteam să înțeleg de unde el știa numele meu, apoi mi-am amintit că eu i l-am spus ieri. Grigore, numele noului meu cunoscut, m-a dus repede la mașină și m-a examinat. La prima vedere, totul era bine cu mine, singurul lucru era că mă durea puțin piciorul. Grigore a decis să mă ducă la spital. Era exact conform traseului lui, deoarece lucra medic. Am ajuns, am făcut o radiografie, totul era în regulă cu piciorul meu.
Așa și nu m-am prezentat la test, am ieșit din cabinet și am început să plâng. Când colo, aud pe cineva strigându-mă, era din nou Grigore. Și-a cerut scuze că a dat peste mine și a spus că va rezolva problema cu testul meu. Mi-a cerut numărul de telefon. Așa și s-a întâmplat. S-a dovedit că Ion Popescu, numele profesorului, era un cunoscut apropiat a lui Grigore, de aceea am primit notă automat.
După o zi grea, am venit acasă și pur și simplu m-am culcat. A doua zi dimineața am mers din nou la universitate. Am început să vorbesc cu noul meu cunoscut. M-a sunat, ne-am dat seama că ne place unul de altul. Așa s-a început povestea noastră de dragoste. Mai târziu, iubitul meu m-a cerut în căsătorie. Am absolvit facultatea, înca nu am plecat la munca. Grigore a spus că nu vrea ca eu să lucrez, ci vrea să am copii cu el. Locuim cu bunica lui. Era o femeie proeminentă, frumoasă, la fel de îngrijită cât și harnică. Îi înlocuia soțului meu pe mama și tata.
El, ca și mine, este orfan. Maria Șerban, numele bunicii, m-a primit cu drag. Cu toate acestea aveam câteva observații din partea ei, ba am înșirat greșit hainele, nu am gătit ouăle cum trebuie și, ca să înțelegeți, într-adevăr aveam probleme cu arta culinară. Un an mai târziu am aflat că sunt însărcinată. Ce fericiți am fost cu toții de această veste, mai ales eu, voi deveni în sfârșit mamă. Odată cu apariția copilului în casă a devenit și mai greu. S-a adăugat și mai multă muncă. Pe lângă asta bunica s-a îmbolnăvit. Eram nevoită să pregătesc mâncare, să stau cu fiul meu și să-i ofer timp și soțului meu.
Odată am încercat să gătesc o ciorbă. Ei bine, mă gândeam eu, înainte o pregătea Maria, dar acum că nu avea puteri și toată lumea vrea să mănânce, voi încerca să o pregătesc eu. Și știți, mi s-a primit totul, cu excepția faptului că carnea din borș era crudă. Mi-a devenit și mai greu să accept faptul că nici măcar nu pot găti o supă de bază. Dar nu am renunțat și am vrut să fac a doua zi o caserolă cu legume la cuptor. După cum s-a dovedit, aceasta a fost de asemenea o problemă pentru mine. Totul a ars, era un miros de fum în toată casă și era insuportabil să stai acolo. După aceea, am încercat să gătesc câte ceva în fiecare zi, eram de neoprit și așa am învățat să gătesc. Au trecut cinci ani. Până în ziua de azi îmi amintesc eforturile mele culinare când nu știam nimic. Sunt recunoscătoare bunicii și soțului meu, pentru că dacă nu aș fi avut sprijinul lor, nu aș fi știut cum să pregătesc nici măcar o omletă.