În urmă cu doi ani, prietena mea, Aurora, a cunoscut un bărbat de care i-a plăcut foarte mult. Robert o trata cu grijă, îi făcea mereu diverse surprize, o susținea și-și exprima pe deplin sentimentele față de ea.
Prietena mea s-a îndrăgostit cu adevărat de Robert și a vrut să trăiască cu el toată viața. La urma urmei, se simțea cea mai fericită alături de el.
În cele din urmă, au început să se întâlnească. Erau un cuplu destul de armonios. El este vesel, grijuliu și sincer. Ea este drăguță, inteligentă și, de asemenea, foarte sinceră și veselă.
Făceau totul împreună. Aveau hobby-uri comune, călătoreau împreună și mereu se ajutau reciproc.
Se întâlneau deja de un an și jumătate, iar Robert a cerut-o în căsătorie. Aurora a acceptat propunerea, pentru că îl iubea și vroia să trăiască cu el toată viața. Amândoi erau infinit de fericiți și își planificau deja viața împreună.
Au decis să nu facă o nuntă zgomotoasă, doar o petrecere pentru cei mai apropiați oameni. Ei au mers să depună cererea la Oficiul Stării Civile.
Din păcate, cuplul s-a lovit de o neînțelegere, pentru că Aurora nu a vrut să ia numele iubitului ei. A vrut să-și păstreze propriul nume pentru ca să nu apară prea multe probleme cu actele, nici nu îi plăcea numele băiatului. Prin urmare, ea a insistat ca să-și păstreze numele. După un alt refuz, Robert s-a supărat.
El credea că: „Dacă o femeie intră în familia unui bărbat și dă naștere la copii, ea trebuie să poarte numele soțului, ci nu să-l păstreze pe al ei”.
Cuplul s-a despărțit. Mama lui a încercat multă vreme să-i împace, a vrut să-și convingă fiul să facă compromisuri. La urma urmei, principalul lucru este că dragostea și respectul erau reciproce, dar numele nu este atât de important. Dar, din nefericire, femeia nu a reușit. Cei doi nu au de gând să se împace.