Când aveam 21 de ani, m-am mutat în altă țară, la început ca un stagiar străin, apoi mi-am înregistrat reședința permanentă acolo. În acel moment, mama mea avea 43 ani, ea locuia cu al doilea ei soț, tatăl meu vitreg, se ducea la iubita sa muncă, în general – totul era bine la ea.
Peste 15 ani totul s-a schimbat dramatic. Tatăl meu vitreg a murit, au concediat-o de la lucru, dar fiindcă mama mea era lucrătoare medicală, a reușit să-și înregistreze pensia mai rapid. Deși eu înțelegeam, că mama încă nu este foarte bătrână, și se va descurca foarte bine și fără mine. Cu toate acestea, nu vroiam să o las să-și trăiască toată viața singurică într-un apartament pustiu.
Eu deja mă căsătorisem și aveam copii. Nu plănuiam să mă întorc acasă: aveam un loc de muncă excelent, iar copii aveau posibilitatea de a obține un nivel de trai mai înalt. Eu și soțul meu ne gândeam cum să procedăm mai bine și am decis, că putem să îi cumpărăm un apartament alături de noi. În fiecare apel telefonic, mama spunea, că nu are nevoie de nimic și își va trăi viața rămasă în propria casă. În orașul său natal, are prietene cu care poate petrece timpul și multe amintiri legate de copilărie, maternitate și dragoste.
Mama ar fi putut să vină la noi din când în când, măcar în ospeție, dar așa și nu m-a vizitat pe mine și pe nepoței, nici măcar când i-am propus, că voi organiza totul și îi voi cumpăra bilete. Pur și simplu ea este tipul de om, care și-a trăit toată viața în același loc, nu a călătorit niciodată nicăieri și nu a văzut o altă viață.
Am sunat-o și am rugat-o să ne viziteze. I-am promis, că voi face totul pentru ca mama să se simtă comfortabil. Mi se lasă mâinile jos, nu știu ce să fac în continuare. Oare ea nu înțelege, că îmi este dor de ea? Aș vrea, ca mama să fie alături și să se joace cu nepoții, nu să-și trăiască ultimile zile în singurătate.
