Viața noastră este efemeră, la fel ca și tinerețea. Fiecare om mai devreme sau mai târziu va îmbătrâni, e un lucru inevitabil, pe care-l înțelege fiecare, de aceea ar trebui să reflectăm asupra atitudinii noastre față de oamenii bătrâni. Vă voi povesti o istorioară despre comportamentul unei familii față de bunicul lor. Această istorioară vă va pune pe gânduri, și vă va face să vă gândiți la viața sărmanului bătrân. Dacă vă veți recunoaște în acest text, vă rog să vă schimbați atitudinea față de apropiații voștri.
Cu timpul, bunicul și-a pierdut auzul, de aceea vorbea foarte tare. Mama Mădălinei nu-l iubea, mereu spunea că nu are ce căuta aici, că ne zăpăcește și mereu își bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Dar tata, uneori îi ținea apărarea, căci înțelegea că nu are o altă ieșire din situație. Mama Mădălinei mereu se certa cu soțul său, de fiecare dată amintindu-i de azilul de bătrâni.
Mădălina vedea ce se petrece în casă și era de aceeași părere. Dar bunelul, în ciuda faptului că era bătrân, încerca să le facă pe plac tuturor membrilor familiei. Chiar dacă era într-o vârstă înaintată, de fiecare dată încerca să repare ceva, chiar dacă nu tocmai îi reușea. Bunicul bine desena, și o ajuta pe Mădălina cu temele de la școala de desen. Totodată bunicul făcea curățenie, avea grijă de florile din ghiveci, căci mama Mădălinei mereu nu avea timp pentru ele. Bunicul mereu avea vreo ocupație. Mădălina se interesa dacă nu obosește, dar el mereu își făcea lucrul în tăcere. “Probabil nu mă aude” – se gândi Mădălina.
Când se plictisea, Mădălina mereu îi povestea bunelului despre viața sa. Bunicul îi dădea sfaturi cum ar trebui mai bine să procedeze în unele cazuri, când ar trebui să tacă și când ar trebui să vorbească. Într-o bună zi, la Mădălina a venit în vizită prietena sa – Daniela. Mădălina s-a mirat când Daniela a început să discute cu bunelul, căci îi era rușine de el. Daniela i-a zis: “– Știi Mădi, chiar te invidiez, căci bunelul meu a decedat cu mult timp înainte de nașterea mea, nici nu l-am văzut vreodată”.
Daniela a mai stat puțin timp, după care a plecat, lăsând-o pe Mădălina să mediteze asupra acestor lucruri. Ea a înțeles că toată familia ei se atârnă nepăsător față de bunicul său și nici măcar nu-l respectă. Niciodată nimeni nu-i spune cuvinte frumoase, nimeni nu îi mulțumește pentru ceea ce face. Bunelul niciodată nu a primit vreun cadou, căci toți credeau că el nu are nevoie de ele. Când părinții săi au venit acasă, Mădălina i-a întrebat, de ce au așa un comportament față de bunel, dacă el face totul ce îi stă în puteri și ei nici măcar nu apreciază acest lucru. Mama Mădălinei s-a supărat pe fiică-sa și a început să-i demonstreze că nu are dreptate, dar în adâncul sufletului își recunoștea greșeala.
Bunicul a auzit cum copiii lui se ceartă și s-a întristat. Se simțea necăjit și se tot învinuia pentru această ceartă. A încercat să o liniștească pe mama Mădălinei, însă nu i-a reușit și s-a întors în camera sa. Mădălina s-a dus după bunel. În cele din urmă ea a început să simtă cât îi este de greu, căci el nu mai are pe nimeni în afară de dânsa, tata și mama. Bunicul i-a povestit despre soarta lui care nu era deloc ușoară. El a trecut prin Holodomor, război și i-au murit toți cei apropiați. Zece ani în urmă el și-a luat rămas bun de la soția sa.
Au trecut doi ani. Bunelul a îmbătrânit și mai tare. El nu mai putea merge, adesea se îmbolnăvea, uneori stătea la pat cu zilele. Acest lucru a început și mai mult să o enerveze pe mama Mădălinei. Dacă mai demult bunelul putea să mai ajute cu treburile casei, acum însă bunicul i se părea “fără folos”.
Bunicul a murit la miezul nopții, de parcă nu ar fi vrut să-i deranjeze. Când l-au îngropat, părinții Mădălinei au început să-i arunce lucrurile pentru a elibera camera, căci plănuise o reparație. Mădălina chiar dacă își ajuta părinții, nu voia să scape de toate lucrurile bunelului, nu putea realiza că bunicul nu mai era printre ei.
În spatele fotoliului, pe care adesea stătea el, Mădălina a găsit un dosar, deschizându-l, și-a văzut portretul, iar pe o altă pânză erau ilustrați părinții ei și bunelul zâmbind, cum a vrut să-i vadă bătrânul. Fata a început să plângă. Mama a văzut-o și s-a apropiat de ea. I se făcu milă de Mădălina și înțelese că a greșit. Mamei i-a părut rău că nu a observat până acum dragostea bătrânului față de dânsa. Acum el a decedat, dar ea nici nu a reușit să-i spună că îl iubește ca pe un tată. Cel mai dificil însă i-a fost lui tata.
Moartea bunicului i-au dat de înțeles că familia – este cel mai important lucru în viață. Ei au început să petreacă mai mult timp împreună, mereu discutau despre diverse lucruri și nu se mai certau. Acest lucru și-a dorit și bunelul, păcat că nu va mai putea vedea cum copiii lui au ajuns să se înțeleagă reciproc. Bunicul a murit și așa și nu a mai auzit cuvinte de mulțumire, el a murit simțindu-se inutil. Îmi pare rău că noi, oamenii, începem să prețuim, abia când suferim o pierdere. Așa a fost și cu bunicul, doar după moartea lui, Mădălina și părinții săi au înțeles câtă bunătate era în acest om…