Pe-atunci aveam vreo 28 de ani, dar ne făceam planuri de a aduce pe lume un copil încă de la 23 de ani. Nu știam de ce nu-mi reușea – sau aveam probleme de sănătate sau o moștenisem de la părinți. Am făcut o mulțime de teste de sarcină, am schimbat o mulțime de medici, mi-am petrecut zile nedormite… Deja îmi pierdusem orice speranță. Soțul meu mă susținea mereu: “Draga mea, le vom reuși pe toate, îți sunt mereu alături”. Aceste cuvinte îmi încălzeau sufletul.
Făcusem iarăși un test de sarcină, dar nu mai aveam nicio presimțire că sunt însărcinată. Nu mă așteptam la vreun rezultat pozitiv. Deodată mi-a sunat telefonul. Fără să mă uit atent la cele două liniuțe, am pus testul pe dulap.
Când soțul meu s-a întors de la muncă, eu am pregătit cina.
– Iubire, poftim la masă… Se auzi o tăcere îndelungată, după care soțul meu a ieșit fericit din baie, m-a luat în brațe și mă învârtea prin casă. Am văzut că e cu testul în mână… Acesta arăta două liniuțe… În sfârșit! Aveam un sentiment infinit de bucurie!
Peste 9 luni am născut o fetiță, care semăna leit cu tăticul său. Nimeni nu mă credea că sunt mama ei, căci copila nu semăna deloc cu mine. Sigur că mă supăram un pic, am așteptat-o de atâta timp, dar ea seamănă lui taică-su! Și unde-i dreptatea? În schimb soțul meu era nespus de fericit, nimeni nu avea dubii că nu este copilul său.
Cu cât mai mult copila creștea, cu atât mai tare îi semăna soțului meu. Așteptam să-i apară măcar o trăsătură de-a mea. Și uite că mai târziu, am observat că degetele fetei seamănă cu ale mele. O nimica toată, dar atâta bucurie!
