Ne-am căsătorit pe când eram foarte tineri, aveam doar 20 de ani. Eu și soția mea am studiat la aceeași facultate, ne-am îndrăgostit unul de celălalt și am decis să creăm o familie.
Soția mea este orfană de tată. Tatăl ei a decedat pe când era foarte tânăr, ea avea vreo paisprezece ani. Mama ei, Nina, a lucrat ca educatoare la grădiniță. Înțelegând că mereu nu îi ajung bani, femeia s-a mai angajat la o firmă de curățenie pentru a lucra în ture de seară.
Toată viața ei, soacra mea a fost o femeie foarte puternică. La vârsta de treizeci și cinci de ani și-a pierdut soțul, a crescut două fiice, mai și lucrează.
Părea că problemele vieții nu o pot învinge în niciun caz, însă situația s-a svhimbat. O vizităm adesea pe mama soacră, încercăm să-i cumpărăm diferite bunătățuri, pentru că acum eu și soția mea locuim într-o casă la țară.
Bătrânețea a schimbat-o pe această femeie puternică. Se uită deseori la tavan, vorbește puțin, mănâncă cu greu. Nu știm ce se întâmplă.
Se pare că soacra mea nu mai vrea să trăiască. Scânteia vieții a dispărut din ochii ei. O rugăm să iasă în curte, să vorbească cu prietenii ei, dar refuză. Ea ne spune că tânjește după pace și liniște.
Din păcate, sora soției mele nu este deloc îngrijorată de starea mamei sale. Dimpotrivă, este ocupată cu viața personală – are grijă de soțul și copiii ei.
Este regretabil faptul că părinții care și-au dăruit o mare parte din viața lor copiilor, devin neimportanți. Aveți grijă de bătrânii voștri!
