Era o iarnă cu zăpadă. Copiii fratelui meu, Nicoleta și Alexandru, voiau să facă un om de zăpadă, dar nu știau cum. Așa că l-au rugat pe tatăl lor să le arate.
-Tată, o să ne ajuți să facem un om de zăpadă. Noi ne dorim foarte mult să ne învățăm și să facem omul nostru propriu de zăpadă.
-Eu trebuie să pregătesc prânzul, așa că nu știu dacă voi reuși. Dar dacă voi mă veți ajuta pe mine, atunci eu o să vă ajut pe voi.
-Bine, tată.
-Peste o oră o să încep să pregătesc, așa că veniți și o să pregătim ceva împreună.
Până când copiii merseseră la joacă. Le era foarte distractiv. Se jucau în diferite jocuri și în acele ore s-au dus la copiii vecinilor ca să se joace împreună. Și așa s-au luat cu joaca, încât au uitat că trebuie să-și ajute tatăl cu prânzul. Dar Alexandru și-a amintit:
-Nicoleta, a trecut deja mult timp, deja jumătate de oră.
-Tu du-te, iar eu o să mă mai joc și o să vin.
-Nu, hai să mergem împreună. Nu vom reuși. Și așa am întârziat, și nu vom face omul de zăpadă.
-Eu nu merg. Gata, du-te singur!
Alexandru tot nu a plecat și au continuat să se joace. Copiii s-au luat cu joaca și au uitat de toate.
Au venit spre seară:
-Tată, hai să facem omul de zăpadă.
-Deja nu am timp și deja se face noaptea. Este târziu. Eu v-am așteptat, dar voi nu ați venit. Acum așteptați-mă voi pe mine până când o să găsesc timp.
-Dar când o să ai timp?
-Probabil, următorul weekend, căci în celelalte zile sunt la servici.
-Așa mult? Atunci zăpadă poate să nu mai fie.
-Trebuie să veniți la timp dacă ne-am înțeles.
-Tată, iartă-ne că te-am dezamăgit!
-Bine, dar asta să fie pentru ultima dată. Ar trebui să învățați o lecție de aici.
După aceea, Nicoleta și Alexandru încercau să se țină de cuvânt. Și peste o săptămână, sâmbătă, tatăl lor le-a arătat cum să facă un om de zăpadă. Le era foarte interesant și cu mari străduințe ei au făcut, totuși, un om de zăpadă. Erau fericiți de mica lor realizare.
(Deja au trecut 15 ani de atunci. Nicoleta și Alexandru sunt studenți la universitate și uneori își amintesc lecția părintelui.)
