Trăiam într-o familie micuță, dar atât de iubitoare

Eu și fratele meu locuiam la orfelinat. Părinții noștri au murit într-un incendiu tragic la fabrica la care lucrau. Aveam pe-atunci câte 7 ani. Suntem gemeni. Îmi amintesc bine ziua în care s-a întâmplat această tragedie, toată lumea era nedumerită. Toți locuitorii orașului au ajutat la stingerea incendiului. Era o fabrică atât de mare, încât oamenii se temeau că focul se va extinde și va ajunge la casele lor. Pompierii din tot orașul au încercat să facă tot posibilul, dar, din păcate, nu numai părinții noștri, ci și alți oameni au murit în tragedia aia groaznică.

În cele din urmă, m-am bucurat că am fost dusă la orfelinat nu singură, ci împreună cu fratele meu. Ne susțineam unul pe celălalt. Întotdeauna am știut să ne apărăm, vorbeam despre orice, ne făceam planuri pentru viitor și eram fericiți că ne aveam unul pe celălalt.

Odată, vorbeam cu Petrică despre cine ne-am fi dorit să devenim în viitor. Petrică spunea:

– Visez să devin polițist pentru a proteja oamenii de criminali. Iar tu Alexandra, cine ai vrea tu să fii? – m-a întrebat Petrică.

Aș alege să fiu profesoară. Îmi plac foarte mult copiii. Îmi place să mă joc cu ei, să le spun diferite povești, să-i învăț lucruri noi.

Ne era interesant să discutăm pe astfel de subiecte. După ce au trecut mai mulți ani, eu și Petrică am crescut. La orfelinat nu era nici bine și nici rău. Educatorii și profesorii ne-au îndrăgit, așa că ne-a fost puțin trist când trebuia să-i părăsim. Eu și Petrică am împlinit vârsta de 18 ani și eram nevoiți să plecăm de la orfelinat. Era și timpul să începem o viață de adulți. Mai întâi, ne-am hotărât să închiriem o locuință. Ne-am angajat și aveam destui bani pentru a închiria o cameră.

Fratele meu lucra la un supermarket, punea marfa pe rafturi, iar eu m-am angajat în calitate de chelneriță la o cafenea de lângă căminul nostru. La început a fost foarte greu, aveam nevoie de bani, nu aveam cele mai bune job-uri, dar eram bucuroși de ceea ce aveam. Seara, beam împreună cu fratele meu ceai și vorbeam despre viitor. Ne-am dorit foarte mult să mergem la studii. Într-o zi, îi spun lui Petrică: -Nu vrei să încercăm să ne înscriem la facultate? Suntem de la orfelinat, poate vom avea și niște beneficii. – Petru s-a gândit bine și a fost de acord.

În fiecare zi mergeam cu pași mici spre țelul nostru, studiam cu nopțile pentru a susține bine examenele de admitere. Cu toate acestea, trebuia să muncesc și mai mult ca să-mi pot permite măcar niște haine pentru facultate. Și totuși am fost admiși ambii, până și examenele le-am susținut în aceeași zi, deși am intrat la diferite specializări. Eu mi-am dorit la pedagogie, iar Petru – la drept.

Am fost foarte norocoși, pentru că am intrat ambii la universitate, așa cum am visat.

Nu a fost ușor să lucrezi și să studiezi, dar noi am reușit să facem tot posibilul. La cafeneaua unde lucram, eram candidatul înaintat la postul de administrator, deși am avertizat imediat că nu pot lucra în fiecare zi pentru că mai am și cursuri. Conducerea a decis să meargă la un compromis și mi-au oferit o parteneră. Se pare că lucrurile merg bine, mi-a crescut salariul, am un post de muncă mai bun. Fratele meu a fost și el promovat. Eu și Petru am decis să închiriem o locuință mai mare. Am reușit să închiriem un apartament în centrul orașului, cu două camere la un preț bun.

Curând, fratele meu și-a întâlnit dragostea vieții sale la serviciu, apropo, nu a devenit polițist așa cum visa, în schimb obținuse postul de director al supermarketului unde a lucrat prima dată și a așezat marfa pe rafturi. Odată la acel supermarket a venit o fată pentru un stagiu de practică. Ea a obținut un job la casa de marcat. Lui Petru i-a plăcut foarte mult de dânsa și a început s-o curteze. După o vreme îndrăgostiții au hotărât să locuiască împreună, așa că s-au mutat la apartamentul Iuliei. Eu am ramas singurică. Visul meu, spre deosebire de al fratelui meu, s-a împlinit, am devenit profesoară, am absolvit facultatea cu medalie și m-am angajat la o școală. Mi-au plăcut și colegii, și copiii erau minunați. Dar din anumite motive încă nu mi-am găsit sufletul pereche. De aceea, trăiam cu câinele meu Ricky. Într-o zi cu fratele meu s-a întâmplat o nenorocire. Când se întorcea acasă de la serviciu, a fost lovit mortal de o mașină. Nu puteam nicidecum să realizez acest lucru. Mi-am pierdut cea mai dragă persoană. S-a dovedit că Iulia în acel moment era însărcinată.

Fata era foarte îngrijorată de moartea fratelui meu, a plâns, a spus că va face ceva cu dânsa, am mângâiat-o și am rugat-o să nu facă o prostie, totul va fi bine.

Când a venit timpul să nască, Iulia era într-o situație foarte grea. Medicii au decis să o opereze. Din păcate, tânăra nu a putut fi salvată, a supraviețuit doar pruncul.

Am înțeles că dacă nu voi intervine, copilul va fi dus la orfelinat și va avea aceeași soartă ca și noi.

Băiatul s-a născut bolnavior, medicii au fost nevoiți să țină copilul sub supravegherea lor încă o lună. Veneam în fiecare zi să-l vizitez. L-am numit Petrică în cinstea fratelui meu. Semăna leit cu el.

Într-o zi am venit la maternitate iar copilul a fost deja dus la orfelinat.

Cumva într-un mod ciudat, l-au dus la orfelinatul, unde am fost crescuți și noi. Îmi doream foarte mult să-l iau pe Petrică de-acolo, l-am îndrăgit din suflet, era cea mai mare bucurie a mea la acea vreme. Din fericire, am fost în relații bune cu șefa orfelinatului. Doamna mi-a spus că mă va ajuta să-l adopt. A trecut mai mult timp până am adunat toate actele necesare, în acel moment Petrică se afla la orfelinat, sub supravegherea educatorilor mei. Aproape în fiecare zi veneam la el în vizită, îi citeam basme, îi cântam cântece de leagăn, îl hrăneam și mergeam cu el la plimbare. Timpul pentru pregătirea actelor de adopție a durat foarte mult. Dar, în cele din urmă, am făcut-o, acum Petrică, Ricky și eu trăim într-o familie mică, dar atât de iubitoare.

Оцініть статтю
Trăiam într-o familie micuță, dar atât de iubitoare