February 2026 Archives

Serghie a cumpărat cel mai frumos buchet de flori și a pornit emoționat spre întâlnire. Cu sufletul la gură, aștepta lângă fântâna arteziană din centrul orașului, ținând buchetul în mâini. Dar Leea nu apărea nicăieri. S-a uitat în jur, a format numărul ei, însă nimeni nu a răspuns. „Poate întârzie…” și-a zis, încercând din nou. De data asta, Leea a răspuns. „Sunt aici deja, unde ești?” a întrebat grăbit Serghie. „Între noi s-a terminat totul!” a venit răspunsul neașteptat al Leei. „Ce s-a întâmplat? De ce?”, a rămas surprins băiatul. „Totul e din cauza buchetului tău!”, a spus fata, șocându-l. „Dar ce are buchetul acesta?”, s-a mirat Serghie, complet derutat.

Ștefan a cumpărat cel mai frumos buchet de flori și pleacă emoționat la întâlnire. Se oprește lângă fântâna

Історії

070

TOȚI O JUDECAM PE MILA O vedeam mereu în biserică plângând. Stătea acolo deja de un sfert de oră și nu-mi venea să cred: „Ce caută aici domnișoara asta fițoasă?”, mă întrebam. Pe Mila o știam doar din vedere – locuim în același bloc, mergem în același parc: eu cu cei patru copii ai mei, ea cu cele trei cățelușe. Am condamnat-o mereu – eu, celelalte mame cu copii, bunicile din fața blocului, vecinii și, probabil, chiar și trecătorii. Era mereu frumoasă, îmbrăcată la modă, părea superficială și arogantă. Toți șopteau: „Și-a mai schimbat un iubit, păi are bani, își permite.” … „Mai bine făcea şi ea copii, că timpul trece.” O tot bârfeam, împreună cu toți ceilalți… Nu o iubea nimeni, mai ales noi, mamele – cât alergam prin parc după copii, ea plimba liniștită câinii și parcă ne privea superior. Ne gândeam: „Pff… egoistă, nu vrea bătăi de cap cu copiii, își trăiește viața și se plimbă pe la Paris.” Iar într-o zi am văzut-o plângând în biserică… Acolo, între întrebări, priviri și prejudecăți, am aflat povestea Milei: dorința de a fi mamă, inimă zdrobită și lupta pentru șansa la fericire. Nimeni nu bănuia câtă suferință purta în suflet… Acum îmi pun mereu întrebarea – de unde această răutate în noi? De ce judecăm atât de ușor? Îmi doresc să-i fie bine Milei, să o strige cineva „Mămică!” și să nu mai aibă nimeni vreo vorbă urâtă de spus despre ea…

TOȚI O JUDECAM PE EA Viorica stătea în biserică și plângea. De vreo cincisprezece minute. Pentru mine

Історії

0663

Galina s-a întors de la magazin acasă și a început să scoată produsele din sacoșe. Deodată, a auzit un zgomot ciudat din camera fiului și a nurorii, așa că a mers să vadă ce se întâmplă. – Valentina, unde te-ai pornit cu valiza? – a întrebat Galina, surprinsă să-și vadă nora împachetându-și lucrurile. – Plec de la voi! – a spus Valentina, printre lacrimi. – Cum pleci? Unde? Ce s-a întâmplat? – a întrebat mirată Galina. – Uitați, – Valentina i-a întins o scrisoare. Galina a desfăcut-o și a încremenit citind ceea ce scria în ea

Maricica se întorcea de la piață spre casă, cu sacoșa încă plină și gândurile la ce avea de pregătit

Історії

0166

Olga s-a pregătit toată ziua pentru sărbătorirea Revelionului: a făcut curățenie, a gătit, a aranjat masa. Era primul ei Revelion fără părinți, petrecut alături de iubitul ei. De trei luni locuia cu Tolea în apartamentul lui. El era cu 15 ani mai mare decât ea, fusese căsătorit, plătește pensie alimentară și-i place să tragă la măsea… Dar nimic din toate astea nu contează când iubești. Nimeni nu înțelegea ce a putut s-o facă să se îndrăgostească: nici frumos nu era, chiar din contră – cam urâțel, cu nervii la el, zgârcit peste măsură și mereu fără bani. Iar dacă avea bani, numai pentru el, “iubitul”. Și uite că de acest “Făt-Frumos” din povești s-a îndrăgostit Olguța. Trei luni la rând Olya a sperat că Tolea îi va aprecia docilitatea și priceperea la gospodărie și îi va cere mâna. El mereu zicea: „Trebuie să trăim împreună o vreme, să văd cum te descurci la casă. Nu vreau să mă trezesc cu una ca fosta mea!”. Ce fel de femeie fusese fosta, Olgăi îi era total necunoscut — el nu spunea nimic concret. De asta Olguța se străduia din răsputeri: nu-l certa când venea beat, gătea, spăla, făcea curățenie, cumpăra mâncare din banii ei (nu cumva să creadă Tolea că-i interesată de bani). Chiar și masa de Revelion tot din banii ei a aranjat-o. Ba chiar i-a luat un telefon nou cadou. Cât timp Olya pregătea sărbătoarea, “Făt-Frumosul” ei se „pregătea” și el — adică bând cu băieții. A venit acasă bine afumat și i-a spus că de Revelion vin la ei niște prieteni – prietenii lui, pe care ea nu-i cunoștea. Masa era așternută, mai rămânea o oră până la miezul nopții. Atmosfera i s-a stricat, dar s-a abținut să-i spună tot ce avea pe suflet: nu era ca fosta lui. Cu jumătate de oră înainte de Revelion, a năvălit gașca de bețivi, fete și băieți. Tolea a prins viață, i-a poftit pe toți la masă și chefliile au continuat. Nici nu a prezentat-o oaspeților, iar ea parcă nici nu exista — stăteau doar la băut, cu discuțiile și glumele lor. Când Olya a spus că mai sunt două minute până la Noul An și să toarne cineva șampanie în pahare, s-au uitat la ea de parcă era musafir nepoftit. – Da cine-i asta? – a întrebat o fată cu voce groasă. – Vecina de pat, – a râs Tolea, iar prietenii lui au râs și ei batjocoritor. Au mâncat mâncarea pregătită de Olya și tot ea devenise ținta glumelor lor. La miezul nopții râdeau de naivitatea „fetei” și îl lăudau pe Tolea că „a dat lovitura”: și-a găsit bucătăreasă și menajeră gratis. Iar Tolea nu a apărat-o, ci a râs împreună cu toți. Băga în el din bunătățile cumpărate și gătite de Olya ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Olya a ieșit în tăcere din cameră, și-a adunat lucrurile și s-a dus la părinți. Niciodată nu mai avusese un Revelion atât de greu. Mama i-a spus obișnuitul „Ți-am zis eu!”, iar tata a răsuflat ușurat și Olya, după ce și-a vărsat amarul, și-a dat jos ochelarii de cal. După o săptămână, când și-a terminat Tolea banii, a apărut la Olya acasă și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a întrebat: – Da tu de ce-ai plecat? Te-ai supărat? – și văzând că nu-i trece, s-a răstit: – Frumoasă treabă, tu stai și te răsfeți la părinți, iar la mine nici șoarecii n-au ce mânca! Fix ca fosta începi să te porți! Olya a rămas fără cuvinte de atâta tupeu. De zeci de ori și-a repetat în minte cum o să-i spună tot ce gândește, dar acum nici nu găsea cuvintele potrivite. Singurul răspuns a fost să-l trimită la plimbare și să-i trântească ușa în nas. Așa a început pentru Olguța, de la Revelion, o viață nouă.

Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri acea iarnă, când Ancuța se pregătea toată ziua pentru întâmpinarea

Історії

0332

Stai departe de mine! Eu nu ți-am promis că mă însor cu tine! Și oricum, nici nu știu a cui e copilul acesta! Poate nici nu e al meu deloc? — Așa i-a spus Victor, venit în delegație prin satul nostru, Vali, lăsând-o înmărmurită. Ea nu-și putea reveni din șoc — acesta e același Victor, care-i făcea ochi dulci și o purta pe brațe, îi promitea luna de pe cer și-i șoptea alinturi? Acum părea un străin rece și nervos… Vali a plâns o săptămână întreagă, apoi, trecută de vârsta de 35 de ani, cu speranța la fericire tot mai stinsă, a decis să devină mamă singură. Astfel s-a născut Maricica – fetiță cuminte și fără bătăi de cap, dar căreia îi lipsea căldura unei mame cu adevărat iubitoare. Ani mai târziu, un bărbat misterios a intrat pe neașteptate în viața lor și, cu mâini de aur și suflet mare, a schimbat totul… Un tată cu adevărat nu e cel ce-ți dă viață, ci cel care stă alături, te crește și te învață să iubești. Poveste adevărată despre iubire, curaj și o familie ce s-a clădit din oameni rătăciți, dar cu suflete mari – citește această istorie emoționantă ce a impresionat tot satul nostru!

Ia, lasă-mă în pace! Eu nu ți-am promis că mă însor cu tine! Și, de fapt, nici nu știu al cui e copilul ăsta!

Історії

042

Fericirea Altcuiva Ana muncea pe ogorul său, primăvara venise neașteptat de devreme, încă nu era sfârșit de martie, dar zăpada se topise deja de tot. Era limpede că frigul avea să revină, dar soarele strălucea cald, așa că Ana ieșise să repare gardul doborât, să repună în ordine șopronul de lemne. Trebuia să aducă găini și un purceluș, poate și o cățelușă și o pisică. „Destul, am tot umblat destul!”, se amuză gândurilor sale. I se făcuse dor să dea cu plugul și să simtă sub tălpi pământul reavăn, ca-n copilărie, desculță, alergând prin grădina proaspăt arată, până la glezne în glie moale ca puful. „Mai trăim și noi”, rosti Ana cu glas tare către cineva, nu se știe cine. — Bună ziua! Ana tresări. La poartă stătea o fată, adolescentă, abia o copilă, îmbrăcată într-un paltonaș cenușiu ca cele de la liceul profesional, pantofiori subțiri, dresuri bej, prea firave pentru vremea de afară. „Se răcește, sărmana, nu-i vreme de așa ceva”, gândi Ana, „copilă, să nu răcești, pantofii-s vai de ei”. Fata sta rușinată și-și fojgăia picioarele subțiri. — Bună, răspunse sec Ana. — Iertați-mă, pot să merg la baie la dumneavoastră? — Așa, du-te. Încolo drept, după colț. Ana urmă cu interes cum fata- copilă fugi spre baie. — Mulțumesc, m-ați salvat. Caut o cameră de închiriat, nu cumva aveți una? — Nu m-am gândit. Dar de ce cauți? — Nu vreau la cămin, acolo se bea și se fumează, e gălăgie. — Da? Și cât ai fi dispusă să plătești? — Cinci lei… nu am mai mult. — Hai, intră în casă! Hai, hai. — Vai, pot să mai merg odată la baie? — Mergi… — Cum te cheamă? întrebă Ana în timp ce îi făcea loc să intre. — Olia… micuță ca un șoricel. — Olia, deci… și de ce ai venit, Olia? — Eu… camera… — Nu mă minți, Olia! De ce ai venit, spune! — Pot încă o dată la baie… — Ce ai, copilo? — Nu știu, suspină fata, simt că nu mai pot răbda! — Mergi, fugi… Ana ieși după fată. — Te tot duci să faci pipi? Sau… — Nu, doar la toaletă, mă taie ceva… — Vom vedea. Acum spune de ce ai venit de fapt. Tace, strânge din dinți. — Hai, te ascult, dacă furi, n-am ce să pierd. Cine te-a trimis? — Nimeni, eu… Sunteți Ana Pavelovna Samoilova? — Eu sunt. — Nu m-ați recunoscut… mamă? Eu sunt, Olia… fica dumneavoastră. Stând cu spatele drept, pe chipul împietrit al Anei nu tresări niciun mușchi. — Olia… şopti femeia, fiica… Oliuţa… — Da, da, mămico! Eu sunt… În cămin nu mi-au dat adresa, ziceau că nu e voie, mama… Dar am rugat o profesoară, Aostaia, care m-a ajutat — am făcut cerere, a aflat cum te numești, apoi și adresa… Și iată-mă… Ana nemișcată, numai lacrimile curgeau pe obraji. — Olia, Oliuţa… copila mea… — Mamă, mămico… Cât te-am căutat, mămico… Îți scriam și îmi râdeau în față, ziceau că m-ai părăsit, că m-ai dat ca pe un obiect… Dar eu am crezut în tine, mama… Eu am crezut… Ana timid și-a cuprins cu brațele uscate de muncă fata plângândă, agățându-se de puloverul gros al Oliei… copila, fiica, Oliuţa… Au stat îmbrățișate, fără vorbe. Mai târziu, Ana i-a ținut de cald, a făcut ceai de mărar, a îmbrăcat-o cu hainele cele mai bune, i-a devenit iarăși mamă — sensul vieții ei. Avea pentru ce trăi: un ogor, un purceluș, o cămașă de croșetat pentru Oliuța. Avea ceva pus deoparte. „Am fost proastă, deja mă pregăteam să mor, uite că ai venit, măi fată…”. *** — Mămică, — Da, scumpă? — Mamă… — Spune, lingurită! Olia a luat o plăcintă de pe masă, îmbujorată, mama a îmbrăcat-o ca pe o păpușă și ea parcă a întinerit. — Mămicăăă! — Ce-i, of! Eu m-am îndrăgostit. — Ia te uită! — Da. Vania îl cheamă și… Vrea să te cunoască. — Nu știu dacă-s pregătită… În gând: „S-au terminat zilele fericite. Dumnezeu mi-a dat, dar tot El ia înapoi.” — Mămico, ce ai?! — Nimic, puișorule. Ai crescut așa de repede. N-am apucat să mă satur… iartă-mă, Oliuța… — Mamă, dragă, nu gândi așa! Noi la nuntă cu Vaniusha, îți facem nepoți, o să vezi! N-ai idee cât te iubesc, cât te-am căutat. Cunoștința a fost bine. Vania, băiat de la țară, cumsecade. Ana gândi: „Pe mâna lui îmi dau fata cu încredere”. Au fost vremuri grele, sărăcie, unii abia aveau ce mânca, dar Ana cu Olia și Vania nu duceau lipsă. Ana cosea bine, fabricile se închideau, ea s-a angajat la cooperativă — plăteau mai bine, a îmbrăcat-o pe Oliuța și și pe ginerele Vaniusha. Vania făcea treabă — a pus gard, a schimbat bârne la casă. Casa a prins a râde când a intrat Oliuța. Ana s-a înseninat, inima s-a dezmorțit. Era sensul pentru care să trăiască, să uite trecutul rușinos pe care doar nopțile îl mai scormoneau… — Mamă, ce ai? Te doare? — întreba Oliuța. — Nuu, dormi, dragă, dormi lângă mine! — Pot să vin cu tine-n pat? — Sigur, — Ana se lipi de perete, făcând loc fetei. Puiul meu drag, inima se rupe de-atâta iubire — așa e mama, mulțumesc, Doamne! Nunta a fost frumoasă, tinerii au rămas cu Ana, casa a devenit și mai vie. Până și la serviciu colegii au observat că Ana Pavelovna nu mai poate opri zâmbetul, obrajii îi înfloresc. „Nepot sau nepoțică?” A șoptit Ana la fete în pauză. „Vai ce emoții am!” Fetele oftează: „Ce fată fericită are Ana Pavelovna, atât o iubește!” Nepotul a venit pe lume: Antoșica! — După mama mea, bunica Oliei, o femeie aspră dar dreaptă, povestea Ana veselă. N-am ținut niciodată alt prunc decât pe Oliuța, au trecut ani. Țin nepotul și simt că trăiesc fericirea. Gândurile toate la Antoșica. Cel mai bun, cel mai frumos, nu se desparte de bunica. Vania s-a apucat de construcții, a ridicat casa mare, loc avea și Ana – n-ar fi conceput viața fără mama cu ei. Băieții au deschis firmă de construcții, un magazin de materiale, trăiesc liniștiți… Veste bună din nou: vine pe lume o fată, o nepoțică – Mărinuța, ajunsă păpușică, Ana îi coase rochițe. Zâmbet de copil răsună mereu în casă. Ana e împăcată, doar că un foc parcă îi arde des pieptul. — Mamă, spune, unde te doare? — Totul e bine, fetiță, totul e bine… * * * — Prea târziu, nu se mai poate… — Doctore, ea e mama mea… — Înțeleg, îmi pare rău… *** — Fetița mea, Oliuşca… e timpul meu, iartă-mă, am stat prea mult. De mult m-au părăsit, dar tu m-ai salvat, ai venit atunci, fetița mea… — Mamă, să nu spui așa… — Vreau să-ți spun ceva… Eu nu sunt mama ta, Olia. Iartă-mă… — Mamă! Să nu cumva să spui asta vreodată sau cuiva! Ești mama mea, nu vreau să aud altceva! Înțeles? — Da, da… fetița mea… E un caiet, jurnalul meu… Iartă-mă, Oliuța. Te iubesc mult, puiul meu. — Și eu te iubesc, mamă. Mamă… Mamă… *** — Oliuța, ar trebui să mănânci… — Da, Vania… vin… Du-te tu… Olia stătea în camera mamei, citea caietul ei… Din viața Anei: viață aspră și veselă, mamă dură, tată dispărut pe front. Ana, frumoasa necăjită, s-a îndrăgostit de un hoț, s-a ruinat prin lume, viața i-a fost o goană. Hoțul a dispărut, niciun copil, nicio pisică să-i aline bătrânețea. Rămăsese cu casa de la mama, s-a așezat, a reluat viața. Doctorii i-au spus: să fie pace sau biserică! A rugat pe Dumnezeu să-i dea un pic de viață, o fetiță să-i bucure sufletul, să ajute la nepoți… Când a venit Oliuța, Ana s-a temut — dacă afla fata că n-o născuse ea? Apoi a încetat să se teamă. S-a bucurat de viață, ca orice om, a înțeles că merita. „Iartă-mă, fiica mea, drăguța mea, că ți-am furat fericirea altcuiva… uite, ăsta e fericirea mea furată”… — Mamă, plânge Oliuța.— Mămico dragă, sper că mă auzi! Eu am știut repede, datele n-au fost corecte. Am găsit-o pe mama mea biologică, dar ea nu a vrut nimic de la mine, avea familie. Se temea, mi-a dat bani să plec, eu am fugit la tine. Ții minte, când am făcut febră mare? Tu, mamă scumpă… îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus la tine. Am căutat mereu o mamă, tu ești mama mea… Poate că nu a fost greșeală acolo sus, ci noi n-am înțeles. Eu cum voi trăi fără tine, mamă… — Olia, Oliuța… — Vanea, las-o să plângă… și-a îngropat mama… *** — Bunico, bunica Ană a fost bună? — Foarte bună, puiule. — Și frumoasă? — Cea mai frumoasă, Aneiță. — Cine a numit-o așa? — Probabil tata sau mama ei. — Bunițo, ai numit-o cum l-ai numit pe străbunicul? — Da, și tatăl tău și eu foarte am iubit-o. — Mă vede și acum? — Sigur că te vede, are grijă de tine mereu. — Te iubesc, străbuniță Anuța, — fetița pune o coroniță de păpădii pe grăpada străbunicii. — Și eu te iubesc, puiule, — murmură mesteacănul, — și noi toți, adie vântul…

Fericirea altcuiva Astăzi am lucrat prin grădină, deși e abia final de martie. Primăvara a venit devreme

Історії

0330

– Nu, mamă, să nu vii acum, chiar nu are rost. E drum lung, o noapte întreagă în tren, iar tu nu mai ești tânără. De ce să te chinui? În plus, e primăvară – sigur ai multă treabă la grădină, spune fiul meu. – Dar, dragul mamei, cum să nu vin? Nu ne-am mai văzut de mult și tare aș vrea să-mi cunosc mai bine nora, vreau să văd cu ochii mei cum v-ați aranjat – îi spun sincer. – Hai să facem altfel, te rog să mai aștepți până la sfârșit de lună, venim noi toți la tine, e și Paștele imediat, avem mai multe zile libere – mă liniștește fiul meu. Ca să fiu sinceră, eram deja pregătită să plec, dar l-am crezut și am acceptat să rămân acasă și să-i aștept. Totuși, nu a venit nimeni la mine. Am tot sunat băiatul, dar el nu a răspuns la telefon. Mai târziu, mă sună el: că e foarte ocupat, deci să nu-l mai aștept. Am fost atât de dezamăgită… Mă pregătisem pentru vizita fiului cu nora. S-a însurat acum jumătate de an, dar pe noră n-am văzut-o niciodată. Pe băiatul meu, Alexei, l-am adus pe lume pentru mine. Eram deja la 30 de ani și nu mi-am găsit niciodată soțul potrivit. Așa că am hotărât să am măcar un copil. Poate e păcat, dar nu regret deloc decizia asta, deși n-a fost ușor niciodată – bani puțini, muncă multă, abia trăiam de pe-o zi pe alta. Dar am muncit pe unde am putut pentru ca băiatului meu să nu-i lipsească nimic. Fiul meu a crescut, a plecat la studii la București. Ca să-l pot susține la început, am mers la muncă în Italia, trimiteam bani pentru chirie, mâncare, taxe. Inima mea de mamă era fericită să-l pot ajuta. Pe la anul trei, Alexei a început să muncească, devenise independent. După facultate, și-a găsit serviciu și s-a descurcat singur. Venea rar acasă, cam o dată pe an. Iar eu la București, rușine să spun, n-am fost niciodată. M-am gândit: când o să se însoare, atunci sigur mă duc! Am început să pun bani deoparte pentru asta – am strâns 15 mii de lei. Acum câteva luni, mă sună fiul și-mi dă vestea cea mare – se însoară. – Mamă, dar să nu vii, că momentan doar ne căsătorim la oficiu, nunta mai încolo – mă pune în temă băiatul. M-a întristat, dar n-aveam ce face. M-a prezentat cu nora pe video. Drăguță fată, frumoasă, din familie bună, bogată. Socrii, zice el, sunt oameni cu stare. N-am avut decât să mă bucur pentru el. Iată că a trecut timpul și fiul nu vine la mine, nici el, nici nora, nici nu mă cheamă. Nerăbdătoare să-mi cunosc nora, să-mi strâng fiul în brațe, m-am hotărât: mi-am luat bilet de tren, am adunat provizii de casă – pâine de casă, ouă, dulceață, conserve – și am pornit la București. L-am sunat pe băiat chiar înainte să urc în tren. – Mamă, dar ce te-a apucat? Eu sunt la muncă, nici nu pot să te iau din gară. Uite, ia-ți un taxi pe adresa asta, – zice Alexei. Ajunsă dimineață în capitală, am rămas șocată de cât costă un taxi! Dar, din mașină, m-am minunat de București, chiar era frumos. Mi-a deschis ușa nora. Nici nu mi-a zâmbit, nu m-a îmbrățișat, doar a poftit sec la bucătărie. Fiul era deja plecat la lucru. Am început să desfac bagajele: cartofi, sfeclă, ouă, mere uscate, ciuperci, castraveți și roșii puse la borcan, puțină dulceață. Nora se uita mută, apoi zice că degeaba am adus, ei nu mănâncă așa ceva, nici nu gătește acasă. – Dar ce mâncați voi? – am întrebat surprinsă. – Comandăm zilnic, nu-mi place să gătesc și nu suport mirosul în bucătărie, – spune Ilona. N-apuc să-mi revin, apare în bucătărie un băiețel de vreo 3 ani. – Să vă prezentați, el e fiul meu, Daniel, – zice nora. – Dan, nu-i așa? – Nu, Daniel, nu Dan! – răspunde rece. – Nu-mi place să mi se schimbe numele. – Cum zici tu, Ilonka… – Nu, nimeni nu-mi spune Ilonka în oraș, ci Ilona. Mi-a venit să plâng. Nu pentru că băiatul și-a luat o nevastă cu copil, cât pentru faptul că nu mi-a zis nimic. Dar suprizele nu s-au terminat. Pe perete, un portret mare de nuntă. – Ei, dacă n-ați făcut nuntă, măcar poze frumoase v-au ieșit, – încerc eu să destind atmosfera. – Cum nu? A fost nuntă cu 200 de invitați. Numai tu n-ai fost. Alexei a zis ca ești bolnavă. Poate că așa a fost mai bine – m-a „măsurat” nora din cap până-n picioare. – Serviți micul dejun? – Da… A pus în fața mea o cană cu ceai și câteva felii de brânză scumpă – ăsta-i mic dejun la oraș? Nu eram obișnuită, mie îmi trebuie ceva de-ale gurii dimineața, mai cu seamă după drum lung. M-am apucat să prăjesc ouă și să scot pâinea mea de casă, dar nora mi-a interzis – nu, că o să miroasă bucătăria! Pâinea n-a vrut s-o guste, cică ei țin regim. Mi-a pierit și pofta de mâncare, de supărare că nu m-a chemat la nuntă. Atâția ani am visat la momentul ăsta, am strâns bani, și totul a fost zadarnic. Am stat să beau ceaiul, nora tăcea. Pe băiat nici n-am apucat să-l strâng în brațe. Copilul a venit să se lipească de mine, am vrut să-l mângâi, dar Ilona mi-a luat mâinile – să nu-l ating, nu se știe cu ce vin de la țară… N-aveam daruri pentru copil, așa că i-am dat o borcănel cu dulceață – „vei avea la clătite!”. Nora mi l-a smuls din mână: „V-am spus că nu mâncăm zahăr, ținem regim!” Am simțit că mă apucă plânsul. Nici ceaiul nu l-am mai terminat. M-am încălțat și am ieșit. Nici nu m-a întrebat unde mă duc. Afara, pe banca de la scara blocului, m-au podidit lacrimile. Nu m-am simțit niciodată așa jignită. După o vreme, văd că nora a ieșit cu băiatul și a aruncat tot ce-am adus eu… direct la gunoi. Nu mi-a venit să cred. După ce-au plecat, am adunat de la tomberon conservele mele și m-am dus la gară. Noroc că am găsit bilet de întoarcere pe seară. Lângă gară era un restaurant. Mi-am luat borș, friptură și o porție de cartofi cu salată. Mâncarea a fost scumpă, dar m-am gândit că merit și eu o masă bună! Am lăsat bagajele la garderobă și mi-au rămas câteva ore să mă plimb prin București. Chiar mi-a plăcut orașul, aproape că am uitat supărarea. În tren, n-am putut dormi. Am plâns tot drumul. Ce doare mai tare nu e că m-au dat la o parte de la nuntă, ci că nici nu m-au sunat să întrebe unde sunt sau dacă am ajuns acasă. Mai degrabă aș fi crezut că o să ningă în iulie decât că fiul meu mă va primi astfel. E singurul pe care-l am, în care mi-am pus toată speranța, și m-am trezit la urmă neînsemnată pentru el. Acum mă întreb ce să fac cu banii pe care i-am pus deoparte pentru nunta lui. Să-i dau lui Alexei cei 15 mii de lei, să vadă că mama mereu s-a gândit la el? Sau să nu-i mai dau nimic, că n-a meritat?

Nu, mamă, să nu vii acum, te rog. Gândește-te și tu, drumul e lung, toată noaptea în tren, iar tu nu

Історії

018

TOȚI AM JUDECAT-O PE EA Mila stătea în biserică și plângea de un sfert de oră. Pentru mine era ceva surprinzător. „Ce caută aici această domnișoară fițoasă?” mă gândeam eu. Pe ea chiar nu mă așteptam să o văd aici. Nu o cunoșteam personal pe Mila, dar o vedeam des. Locuim în același bloc și ne plimbăm în același parc. Eu – cu cei patru copii ai mei, ea – cu cei trei câini ai ei. Toți am judecat-o mereu. Toți – adică eu, celelalte mame cu copii, bătrânele de pe bănci, vecinii, și cred că și trecătorii. Mila era tare frumoasă, tot timpul la modă și părea cam superficială și plină de sine. – Iar și-a schimbat bărbatul, bombănea după ea tanti Nina, de pe banca din fața scării. – E deja al treilea! – Își permite, de are bani cu duiumul, răspundea baba Șura, privind cu ciudă cum Mila urca cu noul iubit în scumpa ei mașină străină. Fiul lui baba Șura, Vasile cel de 45 de ani, n-a reușit să-și ia nici o rablagită de „Dacie”. – Mai bine făcea copii, că-i bat ceasurile, completa veșnicul oponent al babelor, moș Tolea. Dar când era vorba de Mila, toți se puneau de acord. Apoi toată banca discuta cu răutate că și noul iubit al Milei a dispărut. Și concluzionau adânc: „De aia, că-i ușuratică! Și, oricum, la ea acasă sigur miroase a câini!” Dar noi, mamele, nu o sufeream cel mai tare. Pe când noi alergam cât ne țineau picioarele după copiii noștri pe tobogane, leagăne, prin tufe, gunoaie și unde-i duceau ochii (și unde nu-i duceau), Mila se plimba elegant cu cățeii ei și părea total relaxată. Uneori se uita spre noi de parcă râdea în sinea ei: „Ați făcut copii, nu aveți liniște! Eu trăiesc pentru mine. Iar voi mereu calculați dacă vă ajung banii de gecuțe și ghetuțe sau dacă ghetuțele mai pot aștepta.” – Se vede clar, e din categoria childfree, remarca prietena mea, Natalia, mamă de trei băieți. – Bogata are fițe, câini, pisici, hamsteri, îi dădea dreptate Ludmila, gravidă cu gemeni, încercând să coboare de pe copac fiica cea mare. – E doar egoistă, nu vrea bătăi de cap, vrea să hoinărească prin străinătate. Eu n-am mai văzut marea de șapte ani, ofta Marinela, mamă de cinci copii. – Da, da, și eu le dau dreptate tuturor, inclusiv babelor din curte. Și fugeam să-mi ridic de jos fetița cu genunchiul julit și sălbatic de gălăgioasă, pe Antonia. – Și-a făcut canisă, mai bine făcea un copil! – strigă odată o babă cu nepotul de mână. – Nu e treaba voastră! – i-a răspuns brusc Mila, s-a abținut să continue și a plecat mai departe cu „câinii ei scârboși”. – Nesimțită! – striga baba după ea. …Am privit-o câteva secunde pe Mila, care plângea în biserică, apoi am ieșit. – Stați, vă rog! – am auzit din spate. – Vă rog, stați puțin. Mila mergea după mine prin curtea bisericii. – Dumneavoastră ieșiți mereu cu cele patru fetițe în parc? – Da… Iar dvs. cu cei trei câini. – Da. Pot să vorbesc cu dvs?… Vă admir mereu, când văd cum sunteți cu fetele și cu celelalte mame, spuse ea … și a roșit. – Dumneavoastră?!, m-am mirat. Era să-i spun: „Dar sunteți childfree, egoistă și fițoasă!” … și mi-am amintit de privirile ei „răutăcioase” în direcția noastră… Așa ne-am cunoscut. Ne-am așezat pe o bancă. Mila a început să vorbească. Plângea. Se vedea că are nevoie să se destăinuie cuiva… …Mila a crescut într-o familie bună și unită. Își dorea dintotdeauna mulți copii. S-a măritat din dragoste. Dar după două sarcini pierdute și un diagnosticul „sterilitate”, soțul iubit a dispărut rapid. La fel și al doilea, după un lung tratament și o sarcină extrauterină care era să o coste viața. A fost și un al treilea iubit. Tot extrauterină. Acesta a fugit imediat ce a auzit că ar putea apărea un copil. Îi plăcea mașina Milei, banii ei, dar nu vroia „povara” unui copil. – Aș fi dat orice să am un copil! – Credeam că iubiți câinii, am spus eu stângace. – Da, iubesc câinii. Dar nu înseamnă că nu iubesc copiii. Să nu se simtă singură, a luat-o pe Tepi. Pe urmă i-au lăsat-o în grijă pe Maica, cât stăpânii erau cu renovarea – și au lăsat-o de tot. Pe Feni a găsit-o iarna, pui abandonat, și nu a putut s-o lase pe drumuri. „Și-a făcut canisă, mai bine făcea copil”, mi-am amintit de baba cea cu nepotul. „Ticăie ceasul…”, îi șuiera moș Tolea. Ceasul ticăia… Mila avea 41 de ani, deși arăta de 30. A hotărât să adopte un copil. Oricare, mic sau mare. I-a plăcut mult de Nicușor, de 6 ani. De fapt, el a ales-o pe ea. S-a apropiat șoptind: „Vrei să fii mama mea?” „Vreau!” a zis ea. „Egoistă, nu vrea bătăi de cap”, mi-am amintit oftatul Marinei. Dar autoritățile nu i l-au dat pe Nicușor. Mama lui, bolnavă de schizofrenie, nu era decăzută din drepturi. – Pentru mine a fost o lovitură… Copilul suferă, are nevoie de familie, iar tu nu poți face nimic. Apoi a apărut Lenuța, 4 ani. Fusese deja luată și returnată de două familii. Prea năzdrăvană… Cineva din orfelinat povestea că atunci când a doua „mamă” o ducea înapoi, Lenuța mergea în genunchi după ea, agăța de fustă și plângea: „Nu mă da înapoi, mamă, te rog! Nu mai fac!” Când Mila a întâlnit-o, Lenuța a întrebat-o din prima: „Și tu mă dai înapoi?” „Nu te dau!”, a spus Mila printre lacrimi. Dar nici adopția Lenuței nu merge ușor. Mila nu a intrat în detalii. „Dar e fiica mea și mă voi lupta pentru ea!” În acea zi, Mila a venit prima oară la biserică. „N-am unde să mă duc!” spunea ea. A apărut părintele, s-au sfătuit mult. – Totul va fi bine! Cu ajutorul Domnului! i-am auzit vorbele. Mila a zâmbit… Mergeam împreună spre casă. – Probabil mă credeți mândră și arogantă, a spus Mila. Dar eu doar m-am săturat să mă explic tuturor. Am auzit de toate… Eu am tăcut. Mila ne-a invitat să venim cu fetițele să ne jucăm cu cățeii. Am acceptat. O să mergem, dar mai târziu. Deocamdată… mi-e tare rușine. Și mă tot întreb: de unde atâta răutate în noi? În mine? De ce ne e atât de ușor să gândim tot ce-i mai rău despre cineva? Îi doresc Milei, acestei femei extraordinare pe care toți am judecat-o, să-i fie bine. Să o îmbrățișeze Lenuța și să-i spună: „Mămico!” Și să știe că nimeni, niciodată, nu o va mai da deoparte. Să se joace fericite cu cei trei câini minunați – Tepa, Maica și Feni… Și cine știe, poate se va întâmpla o minune, și Mila va avea un soț bun, iar Lenuța un frate sau o soră. Minuni există, nu-i așa? Și să nu le mai spună nimeni niciodată niciun cuvânt rău…

TOȚI O JUDECAM Mirela stătea în biserică și plângea. De vreo cincisprezece minute am și numărat.

Історії

058

— Tu nici nu m-ai iubit cu adevărat. Fără dragoste ai acceptat să fii cu mine. Acum, când sunt bolnav, o să mă lași… — Nu te las! – a spus Marina, cuprinzându-l pe Igor. – Ești cel mai bun bărbat! Niciodată nu te voi părăsi… Igor nu putea să creadă că e adevărat. Dispoziția lui era tot proastă… Marina a fost măritată timp de douăzeci și cinci de ani, și tot acest timp a fost mereu plăcută printre bărbați. Chiar și în tinerețe, era cea mai căutată fată. Să nu mai vorbim de liceu: aproape toți băieții alergau după Marină, deși ea nu era tocmai o frumusețe clasică. Nu s-a despărțit niciodată de soț, chiar dacă el era un om… greu de definit. Nu, Marina a rămas cu Vasile până la finalul lui. Au crescut împreună o fiică, au măritat-o. Soțul Darei a dus-o pe aceasta în Italia, de unde trimiteau poze frumoase și o invitau și pe Marina în vizită. N-appucat să plece, că Vasile nu a mai fost… Soțul Marinei a murit într-un accident de mașină. Așa, fără sens… De fapt, i s-a spus mai apoi că probabil i s-a făcut rău la volan – inima, panică, n-a mai putut controla mașina. — Oare și-a pierdut cunoștința? – a întrebat ea. — Acum nu mai putem ști. – a oftat prietena ei, Elena, care e doctor. – Cauza: leziuni multiple, incompatibile cu viața. Marina era în șoc. Prietena ei a ajutat-o la toate cele. Tot ea a aflat detaliile pe canalele ei. Pe Vasile l-au înmormântat și Marina a rămas singură într-o casă mare, muncită o viață alături de soț. Era mare pentru un om singur, mai ales pentru o femeie. Casa are nevoie de mâna unui bărbat… Dara a venit la înmormântare și a început discuția despre vânzarea casei, cumpărarea unui apartament, poate chiar mutarea Marinei în Italia. — Nici vorbă! – a sărit Marina. – Nu pentru asta am muncit la casa asta, ca s-o vând. Și nici de Italia voastră nu am chef. Am văzut și eu Italia… — Mamă! — Naivă ești, dragă Dara! – a zâmbit Marina printre lacrimi. – Glumesc, stai liniștită… — Dacă glumești, poate nu-i chiar așa rău! Lucrurile erau complicate, ca și fostul soț. Pe de-o parte bun, grijuliu, pe de altă parte – greu de suportat, cu toanele lui. Îi scotea peri albi Marinei când avea chef prost, apoi își cerea scuze. Dar ea nu ținea supărare. Așa au mers 25 de ani! Să-ți pierzi mințile… Dara și-a luat rămas-bun și a plecat – avea treabă acasă, la bărbatul ei. Marina a rămas singură. Dar știa că nu va fi pentru mult timp. Așa a și fost: a stat tristă jumătate de an, și când a șters lacrimile, deja avea o mică echipă de pretendenți. Chiar și mama ei se mira de cât era de dorită. — Ce văd bărbații la tine? Înainte zăcea rând la ușa ta! Nu-ți înțeleg farmecul – nu ești nici frumusețe. — Ești bună, mamă. – râdea Marina rujuindu-se. – Frumusețea nu contează, farmecul e totul. Femeia trebuie să aibă ceva special. — Hai, că te așteaptă petitorii, grăbește-te! – se amuza mama. — Dacă n-are răbdare, găsesc altul! – răspundea Marina cu nonșalanță. Au trecut aproape 30 de ani de la discuția aceea, și tot la fel: femeile se plâng că nu mai găsesc bărbați după 40 de ani, dar Marina nici nu înțelege ce-i aia. La 46 de ani, avea deja doi pretendenți buni! Ea era atrasă de Dumitru – simpatic, inteligent, cu care putea vorbi orice. Dar și-a dat seama că nu e bărbat pentru viața de zi cu zi în casă. Al doilea, Igor, era bărbat de casă, priceput la orice, muncitor, calm, dar cu coloană vertebrală. Poate nu era romantic ca Dumitru, dar cu el orice mergea bine. Pe el l-a ales Marina. Dumitru s-a supărat și a dispărut. Marina s-a măritat cu Igor, care era fericit peste cap. Și-a dat drumul la veselie la nuntă – a băut, a cântat, a dansat. — Vai, dar nu ți-e rușine? – a râs prietena Elena. – Nici n-a trecut un an de la moartea lui Vasile, și tu deja te măriți! Femeile nu mai găsesc bărbați nici cu lumânarea, dar tu, când ieși din casă, imediat ai pe cineva! — Parcă mama nu mă întreba mereu: „Ce-or vedea toți la tine?”… — Mă abțin de la comentarii, dar ai mereu noroc la bărbați, e clar. Marina i-a făcut cu ochiul prietenei și s-a dus la dans cu Igor. În minte îi goneau ultimele îndoieli. Și ce dacă Igor e om simplu? Măcar are mâini de aur și arată încă bine! Nu vorbește el dulce, dar nici nu strică. Dacă-l alegeam pe Dumitru, ce rezolvam? Din vorbe frumoase nu trăiești! În câteva luni, Igor a transformat grădina Marinei într-un paradis. A scos copacii de prisos, a nivelat pământul, a făcut straturi de flori și foișor. La casă se simțea mâna bărbatului. Ba chiar și bani aducea acasă. Se străduia să-i facă mereu câte o surpriză. Marina și-a dat seama ce viață frumoasă e cu el și a regretat sincer că nu l-a cunoscut mai devreme. Seară de seară făceau grătar, mâncau în foișor. Marina, sătulă, îl privea ca o pisică mulțumită. Igor o privea cu drag. — Ce e, Igore? — Nimic, mă bucur… Prima lui nevastă fusese o plictiseală. Igor nu mai credea că va avea vreodată o femeie atât de minunată. Au trăit fericiți patru ani, dar pe urmă Igor a început să se simtă tot mai rău. Obosea repede, slăbea fără motiv. Dacă bea ceva, îi era rău. — Igore, trebuie să mergi la doctor! – s-a rugat Marina. – Clar ceva nu e bine. — Eh, aiurea, Mariană, sigur trece! — Ce, ți-e frică de doctor, ca toți bărbații? Igor nu-i spunea de ce îi era teamă: de fapt, se temea că dacă era grav bolnav, Marina îl va părăsi. Credea că s-a măritat cu el din motive practice, nu din iubire. Dar el o iubea! A plăcut-o din prima clipă când a văzut-o derutată la supermarket. Mama lui îi spusese: — Nu te înțeleg, băiete, cum ai ales-o pe ea? Nu arată grozav, nu-i tânără… Pe tine te-ar vrea oricine! Dar Igor nu avea nevoie de nimeni altcineva decât Marina. Și-acum, când era bolnav, oare Marina va mai sta cu el? Marina n-a putut să-l convingă să se ducă la doctor. Într-o seară de sâmbătă, la masă cu prietenii Elena și Boris, Igor a leșinat. Au chemat salvarea. Marina a stat cu el la spital, i-a ținut mâna și s-a rugat. L-au operat. Tumoră la ficat. — Cancer?! – s-a speriat Marina. — Așteptăm analizele. Tumora era benignă, dar mare. Doctorii i-au interzis aproape orice, recuperarea era incertă. Igor a intrat în depresie. L-a vizitat mama lui, cu mâncare dietetică. — Hai, Igor, te-ai salvat, nu ai cancer! Bucură-te că trăiești! Marina te vizitează, nu-i așa? — Da… deocamdată. — Ce-ai? Ți-e frică că te părăsește? Ar fi nebună să facă asta! — Ce valoare mai am eu? Nici nu pot munci… Sunt invalid la 50 de ani. Cui îi mai trebuie un invalid? — Ce se aude aici? — a intrat Marina. – Se ceartă pe toată secția! Bună ziua, doamnă Tanti! — Eu am plecat… Să fiți bine. Marina s-a apropiat de Igor. — Ce tot bombăni, invalidule? Ai mâini, ai picioare, restul trece. Știi ce-am citit? Ficatul se regenerează. Trebuie doar răbdare, și la tine e destul. O să-ți revii! — Dar am timp? — Cum adică? — Am timp să mă fac om iarăși? — Auzi, nu ascunzi ceva de la mine? Medicii ți-au zis ceva și nu-mi spui? — Nu, nu de asta mă tem… L-au externat. Viața i s-a schimbat. La orice efort obosea. Nimic nu-l mulțumea, nici gândul la aniversare. Marina, de parcă nu observa nimic, a rămas aceeași. Mânca cu el dieta, îl încuraja. — Ce va fi cu noi, Mariană? — a întrebat el într-o zi. — Cum adică? — Oare n-o să mă lași…? Mai bine spune de acum. — De ce să te las? Cu tine mi-e bine! — Era bine când eram om tare. Acum ce-i bun la mine? — Lasă prostiile! Hai, trage aer în piept și încet-încet o să-ți revii! Ea l-a îmbrățișat pe la spate. — Te iubesc. N-am să te părăsesc niciodată. Și n-ai de ce să te grăbești să te faci bine. O să trecem prin toate… — Mă iubești? Chiar așa? — Chiar așa! Marina nu l-a lăsat. El se recuperează încet, dar sigur. La ziua lui n-au avut alcool, dar prietenii au venit, au jucat boardgames în foișor și s-au simțit bine. — Ai noroc cu o așa nevastă, Igore! — au spus băieții. — Vă duceți la crâșmă după, să beți și pentru mine? — a glumit el. Au râs și au plecat. Seara, Marina și Igor au privit cerul plin de stele, liniștiți și împăcați. — Ce-i, Igore? — E totul bine! — a zis el. — În sfârșit! — l-a sărutat Marina pe obraz. Erau fericiți… 💬 Dragilor, dacă v-a plăcut povestea, lăsați un comentariu și un like! Asta ne inspiră să scriem mai departe!

Tu nici nu m-ai iubit cu adevărat. Ai venit lângă mine fără dragoste. Acum mă vei părăsi, când m-am îmbolnăvit

Історії

0542

Olga s-a pregătit toată ziua pentru Revelion: a făcut curat, a gătit și a aranjat masa festivă. Era primul ei Revelion nu cu părinții, ci cu bărbatul iubit. De trei luni locuia cu Tolica în apartamentul lui — el mai mare cu 15 ani, divorțat, plătește pensie alimentară și îi place uneori băutura… Dar pentru Olga astea nu contau, când iubești pe cineva. Nimeni nu înțelegea ce a atras-o la el: deloc frumos, chiar oarecum urâțel, cu fire rea, zgârcit peste măsură și mereu fără bani. Dacă totuși are ceva bani, îi ține doar pentru el. Și totuși, în acest „minune-minunată” Olga s-a îndrăgostit. Trei luni s-a străduit să-i dovedească lui Tolica că e femeie ascultătoare și gospodină — sperând că o va lua de soție, cum îi promisese: „Trebuie să trăim împreună, să văd ce gospodină ești. Că poate ești ca fosta mea.” Ce fel era fosta, Olga nu a aflat niciodată, el nu zicea clar. Ea își arăta cele mai bune calități: nu se certa când venea beat, gătea, spăla, făcea curat și cumpăra din banii ei (nu cumva să creadă Tolica că ea e materialistă). A cumpărat singură tot pentru masa de Revelion și chiar i-a luat și telefon nou cadou. În timp ce se pregătea de sărbătoare, „minunea” ei Tolica a sărbătorit în stilul lui — a băut cu prietenii. S-a întors vesel și a anunțat că vin prieteni la ei de Revelion, oameni pe care ea nu-i cunoștea. Masa era deja pusă, mai era o oră până la miezul nopții. Starea ei s-a stricat, dar s-a abținut — nu voia să fie ca fosta lui. Cu jumătate de oră înainte de Anul Nou, au dat buzna o gașcă beată de bărbați și femei. Tolica s-a înveselit brusc, a așezat toată lumea la masă iar petrecerea a continuat. Nici nu a prezentat-o prietenilor: ea era invizibilă, iar ei vorbeau, beau și făceau haz între ei. Când Olga a spus că mai sunt două minute până la Anul Nou, să toarne șampania, o fată beată a întrebat: „Da asta cine-i?” Tolica a râs: „Vecina din pat!” — și toți au râs. Se lăudau între ei că Tolica a găsit bucătăreasă și menajeră gratis, iar el, în loc s-o apere, râdea cu toți. Mâncau din ce a pregătit Olga și își făceau de cap pe seama ei. De sub clopotele de la miezul nopții, Olga a ieșit încet, și-a făcut bagajul și s-a dus la părinți. Niciodată nu avusese un Revelion atât de trist. Mama i-a zis obișnuit: „Ți-am spus eu”, tata a oftat ușurat, iar Olga, după ce a plâns, și-a dat jos ochelarii roz. O săptămână mai târziu, fără bani și părăsit, Tolica s-a dus la ea ca și cum nu s-a întâmplat nimic: „Da tu de ce ai plecat? Te-ai supărat? Stai la mama și tata, iar eu am frigiderul gol! Chiar începi să fii ca fosta!” De obrăznicia lui Olga a rămas fără cuvinte. De atâtea ori și-a imaginat cum îi va spune tot, dar acum nu știa ce să spună. Singurul lucru pe care a putut să-l facă a fost să-l trimită la plimbare și să-i închidă ușa în nas. Astfel, de Anul Nou, pentru Olga a început o viață nouă.

Olguța s-a pregătit toată ziua pentru sărbătorirea Revelionului: a făcut curat, a gătit, a aranjat masa cu grijă.